Iulia 11-04-2017

Vineri, 3 [noiembrie 1939]
Capitolul scurt pe care l-am terminat azi-dimineaţă (şi pe care îl numesc deocamdată XI bis) are patru pagini. Trei scrise ieri după-masă, una terminată în momentul ăsta. L-am scris foarte încet, foarte greu şi înfruntând o mie de obstacole, rămase de altfel nerezolvate. Este desigur nerealizat. De altfel, nici nu intra în proiectele mele. De la capitolul XI trebuie să trec direct la capitolul Oratoriului de Crăciun. Am simţit însă nevoia să intercalez un capitol care, fără să reprezinte un episod (adică un moment distinct în povestire), să lase totuşi să treacă timp şi să distanţeze puţin evenimentele. De la începutul cărţii şi până aici, faptele se desfaşuraseră cronologic, zi de zi, aproape ceas de ceas. Aveam nevoie aici de o săritură, de o cezură. Este ceea ce speram să-mi ofere acest mic capitol neprevăzut. Nu ştiu dacă am obţinut ce voiam. Voi vedea mai târziu.

Ieri la amiază, emoţionantă plimbare la Peştera, unde iarna este completă. Am fost singur în zăpadă o oră.

După-masă, „atac“ capitolul coborârii la Braşov şi al Oratoriului de Crăciun - capitol mare, cu fapte multe şi care angajează cartea în paitea ei finală. Nu sunt propriu-zis îngrijorat, dar simt oarecare nelinişte, puţină teamă.

Duminică, 5 [noiembrie 1939]
Capitolul Oratoriului de Crăciun are până în momentul ăsta 18 pagini: 5 scrise vineri după-masă, 5 scrise ieri, 8 astăzi. Şi, bagă de seamă, „concertul" nici n-a început. Nu-mi dau încă seama ce întindere va lua. „Scenariul" lui însă este stabilit şi am impresia că nu voi mai întâmpina dificultăţile pe care le-am avut ieri (aşa de stupide, că am avut impresia unei zile de lucru pierdută).

Aş continua bucuros să scriu acum, dar e trecut de 8 seara, iar trenul meu pleacă la 10, şi nici nu mi-am făcut valiza. Imi întrerup manuscrisul într-un moment în care mă simt antrenat. Sper să regăsesc această bună dispoziţie de lucru.

Despre rest, poate la Bucureşti. Ar fi fost o mie de lucruri de notat în legătură cu acest capitol, dar, după ce lucrez opt-nouă-zece ore, simt totdeauna nevoie să iau distanţă. Amân astfel să însemn lucruri pe care pe urmă nici nu le mai notez.

Bucureşti. Joi, 9 (noiembrie 1939)
Nu mă întreba ce am făcut de luni până azi. N-am făcut nimic. Am fost în Bucureşti. E de ajuns pentru ca vremea să treacă, fără să ştii când şi de ce.
Nici măcar n-am reuşit să pun totul în ordine la Revistă. Numărul e stabilit, dar nu am totul în corectură şi nici măcar nu ştiu numărul de pagini care-mi lipsesc. In plus, îmi mai rămâne de scris o cronică şi de făcut „Revista revistelor".

Plec mâine la Predeal - abea mâine! - şi las totuşi lucrurile încurcate, ceea ce mă va sili să revin foarte curând.

Dar ce e deprimant la Bucureşti sunt telefoanele, ieşirile în oraş, premierele de teatru, invitaţiile. In prima zi, mi se părea - în comparaţie cu viaţa mea simplă de la Predeal - că intru într-o mare casă cu nebuni.

Am dat alaltăieri primele 176 pagini transcrise pentru tipar. Mai am netranscrise 60 şi îmi mai rămân de scris cele 4-5 capitole finale.

Predeal. Duminică, 12 [noiembrie 1939]
Sosit vineri seara. Impresie de întoarcere acasă. Toată vila dormea, dar camera nr. 1 mă aştepta luminată. Şi ca să am şi mai mult impresia că sunt „la mine“, pe măsuţa de lângă pat o scrisoare de la Mărie Ghiolu.

A te întrerupe 5 zile din scris nu însemnează numai a pierde 5 zile de lucru. E ceva mai grav. Pierzi tonul just, te îndepărtezi de oamenii tăi, tu nu-i mai regăseşti, ei nu te mai recunosc.

Ieri a mers foarte greu. Imi pusesem în cap să termin cu orice preţ concertul şi după şase ore de lucru (cu un ceas de chaise-longue, la soare, pe un timp miraculos), l-am terminat într-adevăr, noaptea după 12. Dar n-a dat decât 6 pagini şi nici nu cred că e reuşit.

De altfel, poate că în principiu era greu să-l scriu fără să-l ascult. E adevărat că l-am urmărit tot timpul cu partitura în mână, dar, ca să-l simt ca lumea, ar fi trebuit să-l ştiu, să-l aud. Am o prea proastă memorie muzicală pentru ca trei audiţii (nu cred că am ascultat Oratoriul de Crăciun mai mult de trei ori) să-mi fi ajuns pentru a-l avea mereu prezent.

Apariţia înainte de Crăciun devine improbabilă. Voi avea poate corecturile primelor nouă capitole săptămâna aceasta, dar când voi putea transcrie restul capitolelor şi, mai ales, când voi ajunge să scriu finalul?

Poate greşesc vorbind de „final". Cine ştie dacă nu mai am, de aici încolo, încă o sută de pagini de scris? In linii mari, planul ultimelor capitole e făcut, dar ştiu eu ce dezvoltări neaşteptate pot interveni?

In plus, miercuri va trebui să fiu din nou la Bucureşti, pentru Revistă. îmi va ti permis vreodată să scriu o carte de la început la sfârşit, tară s-o întrerup, fără s-o pierd, tară să mă despart de ea?

Luni, 13 noiembrie 1939
Miraculoasă zi de primăvară. 25 de grade deasupra lui zero. E o lumină tandră, pură, fără melancolie.

Am fost dimineaţa la Creasta Cocoşului. Pământul era umed încă de zăpada topită (n-ai fi spus că suntem în martie!), dar unde batea soarele era iarbă şi muşchi verde. M-am trântit jos şi am stat la soare. Ce uşor regăsesc totdeauna această beatitudine.

După-masă, din nou o oră pe chaise-longue la soare.

Imi pierd vremea - dar n-am remuşcări. Tot ce am scris ieri (nici 5 pagini) a fost prost. Astăzi simt că va merge şi mai greu. Eram săptămâna trecută ca un instrument acordat. Tot ce scriam avea tonul just. Acum mă simt dezacordat. Totul e fals, greoi, neadevărat. Uneori văd lucrurile, le simt, le aud - dar fraza nu mă ajută. Cade plumburie, decolorată, indiferentă.

Un moment m-a bătut gândul să mă întorc la Bucureşti. La ce bun să rămân aici, dacă tot nu scriu, când acolo mă aşteaptă atâtea treburi. Poate că punctele acestea moarte trebuie să le accepţi cum accepţi o insomnie. Totuşi rămân. Cel puţin până mâine seară. Capitolul Oratoriului de Crăciun, în care îmi puneam atâtea nădejdi, fiindcă era aşa de bogat în fapte şi incidente, iese cu desăvârşire ratat. Dar, ratat sau nu, măcar să-l termin.

M-am decis sâ-l împart în două. Va forma capitolele XIII şi XIV. Pe al treisprezecelea îl consider terminat. (Zic îl „consider", fiindcă, în realitate, ştiu bine că-i mai lipseşte ceva, dar zadarnic m-am chinuit şi aseară şi azi-dimineaţă să-i găsesc un moment final fericit.) Intru acum în capitolul XIV. Nu am nici un entuziasm şi nici o încredere. Il voi scrie cu resemnare.

12 noaptea
Totuşi ziua n-a fost chiar atât de proastă cât mă aşteptam. Am scris 6 pagini şi - ceea ce e mult mai important - am descoperit incidente noi pentru capitolul final al romanului, capitol final pe care nu-l prea vedeam bine până acum, dar căruia azi i-am putut schiţa destul de precis şi întregul „scenariu".

Paul o va întâlni încă o dată pe Ann, în chiar acest ultim capitol, şi întâlnirea aceasta va marca definitiv ruptura dintre ei şi uitarea.

Marţi, 14 [noiembrie 1939]

Nu merge, nu merge, nu merge.

Toată dimineaţa am pierdut-o scriind şi ştergând. Nu m-am ales nici cu un rând care ar fi putut fi reţinut. Mă consolam cu gândul că mă voi ratrapa" dupa-masâ. (Aşa s-a întâmplat şi ieri.) Dar acum simt că c inutil. Sunt intr-adevăr la un punct mort. De ce să mă împotrivesc? La ce bun să insist?

Plec la Bucureşti cu trenul de 5. Mă aşteaptă acolo atâtea lucruri de făcut. Romanul rămâne deoparte câteva zile. Poate că intre timp drumurile se vor deschide singure.

Duminică, 19 [noiembrie 1939|. Bucureşti

De cinci zile, de când sunt în Bucureşti, n-ani reuşit să fac, pentru roman, aproape nimic. Zile şi nopţi pierdute. Am transcris doar capitolele X-XIII şi le voi trimite mâine la Imprimerie. A transcrie, pentru mine, este o operaţie strict mecanică. încă o dată trebuie să constat neputinţa mea de a modifica un text, după ce l-am redactat o dată. Nici cele mai simple lucruri nu le pot remedia pe urmă. E inutil şi e imprudent deci să notez pe marginea manuscrisului pasajele asupra cărora îmi promit să revin. Inutil, fiindcă această revenire îmi e imposibilă. Imprudent, pentru că, amăgindu-mă cu gândul că mă voi completa la „transcriere" sau la „corectură", las lucrurile rău exprimate, intr-un provizoriu pe care voi fi silit mai târziu să-l accept ca o stare de fapt.

Poate că ar merita să încerc a-mi explica această incapacitate a mea de a reveni asupra primei redactări. E numai lene? Nu cred.

Este ceva irevocabil într-un moment pe care, scriindu-l, l-am trăit efectiv, şi pe care nu-l mai pot cu nici un preţ repeta.

Poate asta explică în acelaşi timp şi faptul că toate încercările mele de a reface capitolele pierdute au eşuat. Ce am izbutit să-mi amintesc şi să scriu, acum doi ani, după întoarcerea de la Paris, a rămas aşa cum a fost: insuficient, sec, lipsit de relief, de căldură, de adâncime. N-am putut să adaug nimic, să repar nimic.

Este de altfel şi marea mea teamă: mă întreb dacă în ansamblul cărţii paginile refăcute nu vor forma un lucru prea inert pentru ca restul să mai poată trăi...

Vineri, 24 [noiembrie 1939]
Criză de guvern, care pare să fie mai mult decât o criză de guvern. Se vorbeşte despre un ultimatum german. Radio Londra pretinde că trupe nemţeşti sunt masate în Slovacia, gata să ne atace. Nu ştiu ce va ieşi de aici. Din nou spectrul dezastrelor devine plauzibil.