Carmen Apostol 01-08-2016

Un general rus povesteşte:
„Ne-a sosit de la Moscova Proclamaţia de libertate a credinţei şi ni s-a cerut să ne unim cu toţii rugăciunile pentru izbăvirea iubitei noastre patrii, care acum se afla în primejdie. Când s-a dat ordin să se facă prima Sfântă Liturghie, ne aflam în Caucaz. Am făcut imediat o călătorie în oraşele apropiate pentru a găsi o biserică. Din păcate, toate erau dărâmate de mulţi ani.

Lăsaseră, însă, în viaţă un preot foarte bătrân. Urma să să-vârşească Liturghia într-o colibă mică din afara satului. Imediat ce s-a aflat ştirea, ogoarele s-au umplut de lume. Copiii pentru prima oară în viaţa lor auzeau Liturghia. Părinţii abia dacă-şi mai aminteau de ea, după douăzeci şi mai bine de ani. Bătrânii ascultau cu lacrimi în ochi cuvintele pe jumătate uitate ale slujbei. In mulţime vedeai mulţi oameni în uniforme soldăţeşti: soldaţi ai Crucii Roşii, partizani şi câţiva ofiţeri superiori.

După ce s-a terminat Liturghia, bătrânul paroh a ieşit afară cu glasul tremurând şi a binecuvântat mulţimea îngenuncheată, stropindu-i cu agheasmă. Scena era neînchipuit de emoţionantă. După acea Liturghie, cu noi toţi s-a întâmplat ceva ciudat. Cu toţii am simţit ceva care ne împingea să ne apropiem cât se putea mai mult de preot. Voiam să mergem lângă el, pentru a cădea o picătură cât de mică de agheasmă pe hainele noastre, pe capetele noastre, în sufletele noastre, în clipa aceea am simţit toţi seceta duhov-nicească a anilor care au trecut. Imediat ce ne-a stropit agheasmă, ceva important am simţit că ni se întâmplă. Cu toţii ne simţeam mai puternici. Atât de puternici, încât voiam să alergăm imediat la luptă. Voiam să luptăm şi să murim pentru pământul părinţilor noştri. Nu ne mai era milă de viaţa noastră. Patria noastră devenise iarăşi Sfânta Rusie" (GP, p. 123).

„Intr-o zi am călătorit undeva în spatele frontului. Trenul nostru înainta foarte încet, iar motorul vechi cu abur se chinuia să tragă lanţul lung de vagoane deschise în care ne băgaseră pe toţi, soldaţi, prizonieri, însoţitori şi refugiaţi care se întorceau la casele"lor. Un aer friguros ne bătea în faţă, însă mireasma lui dulce ne făcea să simţim bucurie, fiindcă înţelegeam că a sosit primăvara. Cât de mult o aşteptam după noaptea nesfârşită a iernii pe care o petrecuserăm!

Stăteam lipiţi unul de altul să ne încălzim. Mitia, un vechi mitralior, stătea lângă mine ţinându-şi mitraliera între picioare. Deşi eram de mult prieten cu Mitia, niciodată până acum nu schimbaserăm vreo vorbă despre problema primejdioasă a religiei.

Ştiam că este unul din cei mai zeloşi membri ai organizaţiei comuniste de tineret. Pentru el de asemenea, eu eram un simplu medic dintr-o ţară străină, care avea îndemânarea să evite orice discuţie politică.

Mitia începuse acum să-mi povestească amintirile lui din război. în luptele cumplite de la Stalingrad, din iarna lui 1942-1943, era acolo, tocmai atunci când toţi credeau că oraşul este pierdut.

- Ne retrăgeam normal, mi-a spus Mitia. Misiunea mea era să acopăr retragerea unui detaşament de infanterie. Toţi alergau cât de repede puteau, încercând să ajungă degrabă în spatele unei mici movile care i-ar fi protejat oarecum. Germanii ne loveau de pretutindeni cu mitralierele, cu obuzele şi cu tot ceea ce aveau la dispoziţie. In clipa în care mă pregăteam să alerg şi eu spre movilă, văd deodată un german care venea spre mine, şi imediat un altul... şi altul în spate... un şir întreg. Imediat mi-am îndreptat mitraliera spre ei şi am început să trag. Degetul îmi înţepenise pe trăgaci. Gloanţele curgeau. Deodată mitraliera mi s-a oprit.

Inţelegeţi ce am simţit în clipa aceea. Am apăsat mai tare pe trăgaci, până când era gata să-mi rup degetul, dar nimic. Gloanţele mi se terminaseră! între timp germanii se aflau şi mai aproape de mine.

Mitia şi-a aprins o ţigară şi a aruncat nervos chibritul încă aprins în întuneric.

- Ştiţi ce-am făcut? m-a întrebat. N-o să credeţi. Am strigat din toate puterile mele: «Dumnezeul meu, doar Tu mă poţi ajuta!» Mi-am lăsat mitraliera să cadă jos şi, fără să-mi opresc rugăciunea, am făcut o săritură în spate, în zăpadă, apoi alta, apoi alta, până când am ajuns la movilă, între timp, germanii au încetat să mă urmărească. Am trecut repede în spatele movilei iar apoi am alergat spre pădure. Cât timp am alergat am continuat să mă rog: «Dumnezeul meu», ziceam, «acum am nevoie să mă ajuţi. Niciodată până acum nu Ţi-am cerut ajutorul, însă acum simt că am nevoie de Tine. Ajută-mă să mă ascund în pădure». Cu ajutorul lui Dumnezeu, a continuat Mitia, am reuşit să ajung în pădure, unde se aflau mitraliorii noştri. Am căzut la pământ gâfâind şi am rămas acolo întins pentru multă vreme.

Mă simţeam foarte ruşinat la gândul că eu, un membru al Komsomol-ului şi şef al grupului militanţi atei, mă rugasem la Dumnezeu! Insă de multe ori de atunci am continuat să mă rog. Desigur, când eram mai tânăr, Dumnezeu mi se părea neînsemnat şi nefolositor: o glumă care nu mi-ar fi trebuit niciodată. Insă pe front lucrurile se schimbă. Pe front, tovarăşe, se roagă şi ateii!" (GP, p. 139).