CrestinOrtodox 07-07-2016

Tocmai despre alimentaţia vieţii fericite - care se înscrie, din punct de vedere creştin, în cadrele mântuirii subiective şi ale îndumnezeirii omului - redobândită de unii monahi isihaşti, ca şi despre modul în care aceştia au ajuns să transfigureze această hrană, din stricăcioasă în nestricăcioasă, în starea lor paradisiacă recâştigată prin asumarea mântuirii obiective realizate în şi prin Hristos, ne vom ocupa în lucrarea de faţă.

Dacă ştiinţa a ajuns să confirme din ce în ce mai mult adevărul biblic referitor la alimentaţie, demonstrând că omul are o structură biologică vegetariană şi frugivoră, şi nu una carnivoră, nu ştim dacă omul contemporan, trăitor în lume sau în mănăstire, biruit de poftă, va ajunge vreodată să se înţelepţească, conformându-se adevărului revelat. Cu toate că, în materie de alimentaţie, izvoarele revelate şi inspirate sunt clare, Dumnezeu rânduindu-i omului o hrană specifică unei vieţi fericite, acesta însă va alege în permanenţă să consume potrivit poftei sale acele alimente nefireşti, fără viaţă, toxice şi care, evident, conţin în ele însele sămânţa morţii. Această stare de lucruri se întâlneşte şi în unele Comunităţi monahale, ca o moştenire spirituală nefastă din perioada comunistă, când călugării au fost obligaţi să părăsească mănăstirea, să consume carne, să se căsătorească etc, monahismul fiind considerat anormal şi un pericol pentru regimul politic de atunci. Parţial, această gândire încă mai persistă în societate şi chiar în Biserică. Se mai întâlnesc, din păcate, cazuri când autoritatea monahală sau eparhială acceptă consumul de carne în mănăstiri şi schituri, obligă monahii să se tundă şi să se adapteze mersului secularizat al societăţii, uitându-se că tocmai ei au jurat „viaţă pustnicească" şi lepădare de lume...

Aceasta va fi fost raţiunea pentru care tema alimentaţiei monahale s-a înscris în ordinea de zi a Sinaxei monahale anuale cu stareţii şi stareţele mănăstirilor Eparhiei Iaşilor, din 2012, când am fost desemnat referent de înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan. A sosit însă momentul să împlinesc făgăduinţa dată atunci celor interesaţi de text, concretizată acum în această lucrare, care nu se doreşte una exhaustivă şi alcătuită după toate rigorile ştiinţifice de cercetare, ci una care să fie mulţumitoare cel puţin pentru cei care şi-au ales a urma pe Hristos, sub forma chipului îngeresc, prin exemplul Preacuratei Sale Maici, al Sfinţilor Preacuvioşilor Părinţi şi al tuturor sfinţilor.

Vizându-i în primul rând pe cititorii trăitori în cadrele monahale specifice, am preferat să readucem în actualitate gândirea Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi inspiraţi, prin cât mai multe dovezi şi, totodată, să transmitem autoritatea lor, fără pretenţia de a avea vreo contribuţie personală în afară de aceea a evidenţierii mărturiilor lor, ca exemple trăite, referitoare la alimentaţia unei vieţi fericite.

In lipsa unor lucrări contemporane, am adunat referinţele şi informaţiile pentru tema noastră din izvoarele monastice bizantine, medievale, moderne şi contemporane, utilizând singura lucrare cunoscută în domeniu, cea a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (f 1767), în timpul căruia au apărut primele influenţe occidentale asupra mo-nahismului românesc în ceea ce priveşte consumul de carne. Sfântul isihast, primind binecuvântarea patriarhului Silvestru al Antiohiei (f 1766), aflat în Ţările Române, de a răspunde în scris acestor influenţe, a întocmit prima lucrare în acest domeniu (după 1749) care, din nefericire, a rămas şi ultima până la această dată8. Insă, având în vedere distanţa de aproximativ 250 de ani de la opera sfântului nostru isihast filocalic, posibilităţile minime de întocmire a acesteia atunci, precum şi aşeză-mintele şi gândirea Părinţilor posterioare acestui sfânt autor, credem că abordarea noastră este cu atât mai justificată.

Aşadar, în prima parte a lucrării, ne vom opri asupra alimentaţiei vieţii fericite de dinainte de căderea din Rai, la care au ajuns unii dintre sfinţii anahoreţi9, având ca mo-del pe însuşi Mântuitorul Hristos şi pe Preacurata Sa Maică, asupra sensului-pedagogic şi profetic al manei dăruite de Dumnezeu poporului ales în pustie, asupra alimentaţiei vegetariene a omului edenic creat de Dumnezeu ca o fiinţă vegetariană - alimentaţie adoptată, împreună cu cea lacto-vegetariană, de către monahi, reflectată în textele specific monahale -, asupra modului cum este transfigurată hrana monahilor de cugetul fiecăruia în momentul consumării ei, precum şi asupra refacerii armoniei paradisiace dintre anahoreţi şi animalele sălbatice, toate acestea fundamentate pe scrierile patristice, filocalice şi aghiografice.

In partea a doua, ne vom axa asupra următoarelor aspecte: faptul că monahul în momentul tunderii îşi asumă liber şi rigoarea alimentaţiei vegetariene şi lacto-vegetariene; reflectarea acestei asumări în tipicoanele şi aşezămintele monahale bizantine, medievale şi moderne; interzicerea consumului de carne de către monahi potrivit acestor aşezăminte, reflectată în canoanele monastice, documentele istorice şi literare moldave, precum şi în aşezămintele monahale româneşti, încheind dezbaterea temei cu evidenţierea concluziilor ştiinţifice remarcabile la care au ajuns cercetătorii în urma studierii alimentaţiei şi a stilului de viaţă al obştilor athonite.

Având convingerea că subiectul este de o reală actualitate, mai ales în timpurile pe care le trăim, când şi monahii fac eforturi evidente pentru a nu se laiciza şi a nu lăsa să pătrundă în viaţa lor duhul lumesc, nădăjduim că eventualii cititori vor avea posibilitatea de a se raporta corect la voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte alimentaţia cotidiană şi, în acelaşi timp, în ceea ce priveşte limitele fireşti ale omului, inclusiv ale autorului, care, nu din iniţiativă personală, s-a străduit să răspundă sub această formă celor interesaţi de subiect.

In ce măsură s-a reuşit ca prin aceste mărturii adunate să se bucure cei flămânzi după „hrana vieţii fericite" şi cei însetaţi să se adape din „apa cea vie" şi, totodată, în ce măsură s-a răspuns la unele nedumeriri, o va arăta cititorul, în relaţia lui personală de comuniune tainică cu Hristos - adevărata „Pâine care S-a pogorât din cer şi a dat lumii viaţă veşnică", deoarece Lui I se cuvine să-I închinăm atât bucuria, cât şi ne-împlinirea noastră.