Stefan Zara 28-03-2016

Odată terminată problema botezului, s-a întors- la Bucureşti şi se simţea tot mai rău, dar Dumnezeu îl întărea să putem merge de două ori pe săptămână, cel puţin, la Sfântul Maslu.

Când mergeam luni la Cernica, el rămânea şi marţi, ca să poată sta şi miercuri la Sfântul Maslu şi la rugăciuni, apoi plecam, se mai ducea la spital până vineri dimineaţa, când ne duceam la Antim sau la Mitropolie. Când nu putea să se spovedească la Avva Sofian, îmi dădea mie ce scria şi îi duceam. Părintele Ilarion nu se ruga pentru sănătatea, ci pentru mântuirea lui, că mi-a spus de la început că nu se vindecă, zicând: „Soarele răsare dimineaţa, merge pe cer şi luminează toată ziua, iar seara apune. Ăsta-i mersul lui, ce vrei să-ţi spun altceva, ca să-ţi fac plăcere? Suntem creştini, nu pot să fac asta. Dumnezeu îl vrea acolo, nu vrea să-l mai lase aici."

Când venea acasă, mai aducea manuscrise de la spital şi-şi mai punea ordine în cele de acolo. Eu mergeam cu el peste tot şi ştiu cum şi-a petrecut ultimele zile pe pământ; viaţa lui era şi chin şi bucurie. Doctorii nu mai îndrăzneau să mai dea nici un verdic, era un caz atipic.

Scria enorm ce gândea, nu mai ţinea cont de vreo posibilă cenzură. Simplul fapt că-mi lăsa spre păstrare asemenea manuscrise, putea să mă coste mai scump decât credeam. Dar eu nu mă gândeam la asta, mă frământam cum să i le păstrez. El îmi spunea mereu că nimeni nu va înţelege nimic, decât eu, pentru că ştiu despre ce este vorb, drept urmare îmi citea şi-mi dicta altele şi altele. Chiar simple amintiri de familie, dacă erau, puteau să ne facă mult rău.

Imi amintesc că, pe la jumătatea lunii martie a primit de la o mătuşă de-a noastră o comandă a unui tablou în ulei, care înfăţişa un buchet de liliac alb şi mov împreună cu garoafe albe şi roşii, într-un vas de cristal foarte frumos, albastru cobalt. îmi pare nespus de rău că acel tablou, cu o armonie coloristică nemaiîntâlnită, nu ne-a rămas nouă, amintire de la el. Făcuse un efort neînchipuit ca să-l lucreze. Dar tot ce lucra,dădea pe bani ca să ni-i lase în casă. Aşa suflet avea!

Poate că întreaga lună a fost importantă, Daniel, dacă nu-şi mai amintea din păcatele făcute, m-a rugat pe mine să i le amintesc! Eram într-o situaţie foarte dificilă, aşa ceva nu mai pomenisem, era ca şi cum eu trebuia să memorez păcatele lui, când abia-mi vedeam de ale mele! Dar el ştia ce spune, ca întotdeauna. Eu m-am rugat Domnului şi mi-am amintit nişte păcate, de care el uitase cu desăvârşire. Ce m-am bucurat eu, dar el?

Nu vreau să ignor timpul, dar ultimele trei zile din viaţa lui au fost cu o foarte mare intensitate trăite. S-au întâmplat mai multe ca oricând. Mi-e greu, cu adevărat, să rememo¬rez, dar n-ar avea cine să scrie despre el, eu fiind implicată în toate momentele. Mă cutremur că, la 33 de ani, după ce-a plecat în veşnicie, abia acum am reuşit să-mi ordonez mintea, ca să pot scrie despre el! De altfel, şi biografia Părintelui Stă-niloae, nu a scris-o fiica sfinţiei sale, doamna Lidia, cu atâta sensibilitate şi rigoare, încât se vede clar că numai Dumnezeu a ajutat-o?

Dacă n-aş fi fost atât de ataşată de cele lumeşti, cred că fiecare amintire care mi-l aduce-n faţa ochilor de taină ai sufletului ar trebui să mă bucure cu adevărat!
Totuşi nu pot să nu fiu emoţionată când, în anul 2012, zilele sunt identice cu cele de atunci. Cum să nu observi că nimic nu-i întâmplător? Buna-Vestire a fost într-o zi de Duminică, miercuri 28 martie, a fost ziua adormirii lui, sâmbătă, 31 martie fiind ziua înmormântării; o dată în viaţă se împlinesc şi anii pe care i-a avut, când a plecat dintre noi, aceştia fiind, după cum am spus, 33. Da, totul are o rânduială de la care nu te poţi abate, aşa este pentru orice creştin.