Samoila Vlad 26-06-2015

Diavolul se foloseşte de imaginaţie şi ca de o unealtă de vreme ce pe Adam prin închipuire l-a amăgit, băgându-i în minte această imagine de a fi întocmai cu dumnezeirea. El mai înainte de neascultare nu avea imaginaţie. După cum zice purtătorul-de-Dumnezeu Maxim: „La început nu s-a zidit împreună cu trupul plăcerea şi durerea, nici cu sufletul -uitarea şi neştiinţa, nici cu mintea - imaginaţia prin care să se imagineze [trupul] împreună cu toate ipostasurile celor zidite. Căci călcarea acestora a tras creaţia afară de fire. Dar cel ce a scos afară din trup plăcerile şi durerile a săvârşit fapta bună cea lucrătoare; cel ce a omorât uitarea şi neştiinţa din suflet a sădit în el privirea cea naturală, iar cel ce a slobozit mintea de multele chipuri a câştigat tainica învăţătură de-Dumnezeu-grăitoare" [referinţă neidentificată]. Mintea strămoşului nu se închipuia prin imaginaţie. Această închipuire, stând ca un perete între minte şi lucrurile cele înţelese, zideşte împrejur mintea, nelăsând-o a intra în raţiunile cele simple şi care nu pot fi imaginate ale celor zidite. Căci zice acelaşi dumnezeiesc Maxim: „socotinţele cele pătimaşe ce se ivesc din privirea celor văzute numai cu simţurile sunt c adevărat solzi aşezaţi pe puterea străvăzătoare a sufletului care împiedică străbaterea Cuvântului neştirbit al adevărulu (FR 2, suta a doua, cap. 75, p. 205).

Caci mintea se împreunează fără mijlocire cu raţiunile cele simple [uşor de înţeles], intrând în ele [în înţelesul lor tainic] fără ajutorul imaginaţiei.

Dumnezeu nu avea imaginaţie
Noul Adam, Domnul nostru, nu a primit imaginaţie, după cum mărturisesc sfinţii Cuvântători de Dumnezeu. Şi martor îl avem pe unul dintre aceştia, Gheorghe Coresie, care zice în a lui Teologie: „Domnul Se socotea vrednic de plată, dar nu prin fericita vedere şi ştiinţă şi prin îndrăgirea ce se naşte din ea, ci prin cunoaşterea ce se vărsa direct de la Dumnezeu în El". Ea - cunoaşterea - lucra în Hristos cu deplină libertate, nefiind oprită de nimic - adică de somn sau de altceva, aşa cum se întâmplă la minţile celorlalţi oameni. Cauza era aceasta: mintea lui Hristos nu depindea de imagi-naţie. Aceasta a fost aşa pentru a pătrunde mai adânc în înţelesurile cele duhovniceşti ale lucrurilor celor înţelegătoare.

Şi nu numai pe Adam, ci şi pe cei mai mulţi oameni [diavolul] i-a surpat în păcate şi-n răutăţi, în necuvântătoare amintiri şi necuvioase erezii, precum şi în dogmele cele rele si stricate i-a târât, amăgindu-i prin imaginaţie. De aceea dumnezeieştii Părinţi îl numesc pe diavol zugrav vechi - după cum am zis mai înainte. Aceasta o dezvoltă mai ales dumnezeiescul Gură de Aur în cuvântul cel pentru rugăciune. Iar purtătorul-de-Dumnezeu Maxim zice că dracii îi amăgesc pe oameni prin imaginaţie nu numai când sunt treji, ci şi cand dorm: „dracii... se arată minţii în chip de femeie şi, atingând părţile trupului, stârnesc dorinţa şi aşa se ivesc nălucirile" (FR 2, A două sută a capetelor pentru drago cap. 85, p. 98). Sfinţii Părinţi numesc imaginaţia pod al cheilor. Auzi ce zice despre aceasta Sfântul Calist: „Sfinţii d mai înainte au socotit-o asemenea miticului Dedal ca o închipuire cu multe chipuri şi cu multe capete asemănătoare hidrei, ca pe un pod al demonilor. Căci blestemaţii ucigaşi străbătând şi trecând prin ea, intră în comunicare cu sufletul şi se amestecă cu el, facându-l un fel de stup de viespi şi o peşteră de gânduri sterpe şi pătimaşe" (FR 8, Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele o sută de capete, cap. 64, p. 135).

Ştiind cele mai sus zise, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu a numit imaginaţia cauză a învoirii cu păcatul, precum şi a făptuirii lui, zicând: „Idolul a stătut, de ispitire am scăpat".

Ai văzut acum, prea iubite Stăpâne al meu, cât rău pricinuieşte imaginaţia. De aceea te rog, Domnul meu: pe cât este cu putinţă încearcă să-ţi păzeşti imaginaţia ta pentru a nu se întipări în ea chipurile [imaginile] cele vătămătoare de suflet care au intrat prin organele simţurilor. Sau, dacă au reuşit să intre, măcar să te păzeşti a nu fi înrobit de ele, învoindu-te cu ele în inima ta. Ci să alergi îndată la Dumnezeu prin rugăciunea inimii despre care vom vorbi în capitolul următor. Căci zice Sfânta Singlitichia: „Nu trebuie să ne învoim cu imaginaţia. Căci scris este: dacă duhul celui ce stăpâneşte (adică al diavolului) va tăbărî peste tine, locul tău (adică mima ta) să nu ţi-l laşi. Căci de te vei învoi cu ea este acelaşi lucru ca şi curvia cea lumească." Vezi şi în capitolul al treilea pentru vedere ce trebuie să facă cineva dacă se va râm prin ochi.

La ce trebuie folosită imaginaţia
După Sfântul Calist - cel pomenit mai înainte - este rtat a-ţi folosi imaginaţia în următoarele scopuri: pentru umilinţă, plâns, smerenia inimii, pentru a-ţi imagina moartea, judecata ce va să fie, muncile cele veşnice, pentru a cugeta şi a privi la cele create precum şi la Taina întrupării Domnului, pentru a-ţi imagina minunile cele din zidirile cele văzute, pentru a cugeta la Naşterea Domnului, Botezul, Răstignirea, îngroparea, învierea Lui şi la celelalte, după cum am zis mai sus, sau pentru a da război prin alte imaginaţii cuviincioase şi curate imaginaţiilor celor necuvioase şi spurcate prin care te ispiteşte vrăjmaşul.

Să nu te împătimeşti sau să te înfricoşezi de urâtele sau înfricoşătoarele chipuri ale imaginaţiei celei nebune şi necuvântătoare, ci să le defaimi ca pe un nimic. Căci sunt jucării fără de ipostas şi mincinoase. Căci cine se va obişnui să defăimeze imaginaţia poate să defăimeze şi lucrurile pe care aceasta le aduce [în mintea lui], după cum zice de-Dumnezeu-purtătorul Maxim: „Cel ce a biruit aşadar închipuirile pătimaşe dispreţuieşte desigur şi lucrurile ale căror inchipuiri le purta" (FR 2, cap. 63 al sutei întâi celei pentru dragoste, p. 70).