Marius Munteanu 16-06-2015

Cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi:

1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare-aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale, nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim (vezi I Cor.13, 1-7), devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei. Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi (vezi I Tesal.2, 7-8) si recomandand purtari mangaietoare catre frati (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement impotriva ereticilor: Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip.3, 2). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos! (Col.2, 8). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieire vesnica. Neputintele morale pot uneori sa slujeasca pentru smerirea omului si conducerea lui catre mantuire intru Domnul prin pocainta cuvenita. Insa erezia este de-a dreptul pierzanie.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu, in timp ce, in nenumarate randuri, ni se spune ca suntem datori sa iertam celor ce gresesc impotriva noastra din pricina neputintei omenesti. Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe, pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu, si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul revelat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus: De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fiii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici. Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Cei ce pacatuiesc din punct de vedere moral continua sa fie madulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Evr.10, 10; In 14,6), si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nicio partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nicio partasie bisericeasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic. Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia? Invatatura mincinoasa care, mai putin ori mai mult, denatureaza adevarata invatatura dumnezeiasca si lucreaza cu viclenie sa o schimbe si chiar sa se inalte in locul ei. Adevarurile de credinta ne-au fost revelate o data pentru totdeauna (vezi Iuda 1,3) de Dumnezeu! Iar eresurile sunt nascocirea diavolului, care nazuieste sa semene samanta discordiei in inimile oamenilor si sa-i rupa de la Dumnezeu, sa-i dezbine, sa-i faca sa se certe intre ei si astfel sa-i stapaneasca. Adevarul conduce catre Dumnezeu. El ne invata sa marturisim Sfanta Treime: sa ne inchinam lui Dumnezeu-Tatal, Fiului Sau Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pamant sa ne rascumpere din pacatele noastre, si de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevarului (vezi In 15, 26) si Care ne invata la orice adevar (vezi In 16,13). Revelatia, pe care Dumnezeu ne-a lasat-o, reprezinta dreptatea si adevarul desavarsit (Ps.118, 38). De aceea, ele ne indatoreaza asa de mult! Viata vesnica se dobandeste prin cunoasterea Adevaratului Dumnezeu Celui Unul si a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17,3), si nu prin impotrivirea la adevar. Despre Cuvantul lui Dumnezeu s-a spus ca este Cuvantul Adevarului (Efes. 1, 13). Acest Adevar sfinteste (vezi In 17, 17), iar ratacirea, ca rod al duhului intunecat al rautatii, intuneca si pierde pe om.

Ca sa ne fereasca de o asemenea pierzanie, Sfantul Apostol Pavel, insuflat de Duhul Sfant, scrie: Si va indemn, fratilor,sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o! Departati-va de ei! (Rom. 16, 17). Din aceeasi pricina, canoanele apostolice ne interzic foarte aspru partasia la rugaciune cu ereticii, poruncind: Daca cineva se roaga cu cel ce nu are partasie cu Biserica, fie chiar si in casa lui, sa fie afurisit! (Canoanele Sfintilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele generale si locale ale Sfintei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importanta sarcina a lor sa pazeasca mostenirea invataturii apostolice fara pata fata de eresuri (vezi I Tim.6, 3). Ele au impus ereticilor sa se smereasca inaintea adevarului dumnezeiesc pastrat in Biserica si sa se lepede de invatatura lor cea mincinoasa. In caz de impotrivire, Biserica i-a excomunicat, cu scopul de a-i face sa-si vina in fire si de a-i invata sa nu huleasca (I Tim.1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bisericii lui Hristos poate sa le para foarte „dura”. Insa Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contra, plina de iubire. Plina de iubire si catre eretici, si catre fiii ei credinciosi. Prin excomunicarea celor ce s-au abatut de la adevar, ea a facut o ultima si mareata incercare sa-i intelepteasca, oferindu-le posibilitatea ca, in urma excomunicarii, sa se pocaiasca daca doresc. Iar catre adevaratii ei fii, aceasta a fost plina de grija, pazindu-i de eresurile cele pierzatoare. Aspra ar fi fost ea catre fiii sai daca nu i-ar fi ferit de plaga cea aducatoare de moarte a eresurilor si daca i-ar fi lasat in bratele satanei. Caci se stie ca eresul, ca nascocire a diavolului, conduce la iad. Procedand cu asprime catre eretici, Biserica a urmarit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neindreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si vames! (Mt. 18, 17).

Aceste principii de veacuri ale Bisericii, pastrate cu sfintenie pana de curand, sunt incalcate astazi de catre o multime de crestini ortodocsi, sub influenta ratacirilor moderne si mai cu seama a asa-numitei miscari ecumenice, infiintata de Consiliul Mondial al Bisericilor. Aceasta miscare este la temelia ei de origine protestanta. Cu ea colaboreaza strans si romano-catolicismul, chiar daca, din considerente tactice, acesta, pana astazi, in mod formal, nu intra in aceasta comunitate ecumenica. La ea participa toate sectele si eresurile din lumea de astazi, care se intituleaza in chip cu totul nedrept – biserici. Ecumenismul pretinde ca poate sa uneasca pe ortodocsi cu ereticii si chiar cu cei de alte religii. Sub influenta lor si sub influenta spiritului umanismului inselator al lumii de astazi, multi spun acum: „Ce rau este in faptul ca toti credinciosii de pe pamant sa se uneasca si sa inceteze sa se mai certe intre ei?”

Argumentul este la infatisare foarte laudabil, atata timp cat se fundamenteaza pe dorinta de pace. Se stie ca niciun om intelept nu doreste sa aiba razboi. Insa in spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri intunecoase, diavolesti, de subestimare a adevarului dumnezeiesc, de aliniere a adevaratei Biserici a lui Hristos cu adunarile ereticilor, care pretind ca ele sunt adevarate „biserici”, si de subminare a vesnicilor temelii ale uneia sfinte, sobornicesti si apostolesti Biserici, intemeiate de Mantuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt.16, 18).

Mantuitorul a spus: Feriti-va de prorocii mncinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori! Dupa roadele lor ii veti cunoaste! (Mt.7, 15-16). Sa vedem care sunt roadele participantilor la ecumenism, porniti sa se uneasca cu ereticii! Militand, chipurile, pentru indepartarea vrajbei cu cei excomunicati, ei intra in conflict ideologic cu propria lor Biserica si cu semenii lor. Creand legaturi cu heterodocsii, ei rup legaturile cu fratii lor ortodocsi care nu doresc sa incalce pravilele apostolice prin rugaciuni facute laolalta cu ereticii si care nu indraznesc sa calce in picioare cuvantul lui Dumnezeu, in care citim: Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: „Bun venit!”Caci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face partas la faptele lui cele rele! (II In 1, 10).

Pana unde se poate ajunge pe aceasta cale a ecumenismului? Pana la infratirea cu ereticii si pana la ruperea legaturilor fratesti cu ortodocsii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfasiere a unitatii ortodoxiei, pe motivul ca se lucreaza, chipurile, spre a se ajunge la idealul indicat de Hristos – ca toti sa fie una (vezi In 17, 21)? Insa Mantuitorul niciodata nu a dorit sa existe partasie intre adevar si minciuna. Intre ortodoxie si invatatura cea mincinoasa, intre lumina si intuneric, intre Hristos si Veliar (vezi II Cor.6, 15). Dimpotriva, El vine ca sa aduca dezbinare intre sufletele credincioase si diavol. Cuvintele lui dumnezeiesti sunt limpezi si indiscutabile: Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc.12, 51). El intr-adevar Se roaga pentru unitate, insa pentru unitatea in Adevar, si nu impotriva Adevarului. Daca sectantii, ereticii, invatatorii cei mincinosi doresc sa se lepede de ratacirile lor si sa se intoarca in sanul Credintei Ortodoxe, atunci aceasta va fi implinirea Testamentului lui Hristos – ca toti sa fie una (In 17, 21).

Iar atunci, bucuria in cer va fi nesfarsita. Insa atata timp cat exista despartire de Adevar, nu poate sa existe o turma si un pastor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toti in turma Sa. El i-a indepartat de la aceasta unitate pe iudeii care nu credeau in El, spunandu-le: Dar voi… nu sunteti dintre oile Mele (In 10, 26). Si daca, dupa cuvintele lui Hristos, exista oi care nu sunt din staulul Sau si pe care El Insusi nu le primeste din pricina necredintei in El, de neconceput si inselatoare este propovaduirea unitatii celei mincinoase a ecumenismului. Intr-adevar, Mantuitorul spune limpede: Am si alte oi, care sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc, si vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16)”.