Cand, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioarele Mantuitorului, venim inaintea Celui care a cunoscut El Insusi toata suferinta. Cand Il chemam din mijlocul ispitelor, Il chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cand ne plangem de rautatea oamenilor, stim ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cand, indurerati de pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel care a plans la mormantul prietenului Sau. Cand ramanem singuri, in zadar cautam compasiunea oamenilor; ne intelege aleanul Cel ce a simtit ce inseamna singuratatea si al Carui suflet „s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani.
Iar cand, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce a strigat in chinurile mortii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“ (Marcu 15, 34). „Luand asupra Sa neputintele si bolile noastre“, Mantuitorul a urmat calea care avea sa-L duca pe Golgota. Acum, ca si atunci, isi revarsa asupra noastra nesecata-I iubire. Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici singuratate, fiindca Mantuitorul va fi intotdeauna cu el; in inima lui nu va mai fi durere, fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca, simtind asupra sa privirea iubitoare a Mantuitorului, va fi convins ca nicio incercare nu-l va putea desparti de iubirea lui Hristos.
Binecuvantata fie clipa cand ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre, ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cand nu-L chemam in ajutor, dar stim ca ne intelege in toate, ca stie tot, cand simtim in adancul inimii adevarata, neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne lumineaza cu lumina Sa nepamanteasca. Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!
Newsletter
×
Aboneaza-te la newsletter
Setari Cookie-uri
Despre Cookie-uri
Cookie-uri Necesare
Cookie-uri Statistici
Cookie-uri Publicitate
Cookie-uri Preferinte
CrestinOrtodox.ro foloseste fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta de navigare,
pentru a se integra cu retele de socializare si a afisa reclame relevante intereselor tale. Te informam ca ne-am actualizat politicile de
confidentialitate, pentru a implementa cele mai recente modificari propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice
în ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Protectia datelor tale este importanta pentru noi si iti oferim posibilitatea de
a personaliza modulele cookie pe care le doresti
.
De asemenea, impartasim informatii despre felul in care ne utilizati site-ul, cu partenerii nostri de pe retelele sociale, de publicitate si
de statistica in conformitate cu Politica de confidentialitate.
Termeni si Conditii
Pentru a continua utilizarea serviciilor oferite de site-ul CrestinOrtodox.ro, avem nevoie de acordul dumneavoastra la modificarile aduse la Termeni si conditii (versiunea din ).
Cand, sub povara vreunei suferinte, cadem la picioarele Mantuitorului, venim inaintea Celui care a cunoscut El Insusi toata suferinta. Cand Il chemam din mijlocul ispitelor, Il chemam pe Cel ce El Insusi a fost ispitit. Cand ne plangem de rautatea oamenilor, stim ca ne aude Cel ce El Insusi a suferit din cauza cruzimii omenesti. Cand, indurerati de pierderea unei fiinte dragi, suferim pentru ea, in casa ramasa pustie, stim ca ne vede Cel care a plans la mormantul prietenului Sau. Cand ramanem singuri, in zadar cautam compasiunea oamenilor; ne intelege aleanul Cel ce a simtit ce inseamna singuratatea si al Carui suflet „s-a intristat de moarte” in Gradina Ghetsimani.
Iar cand, intr-o clipa de slabiciune si de inima rea, simtim ca lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi si ca suntem cuprinsi de o indoiala grozava, in ceasul acela negru gasim tarie in Cel ce a strigat in chinurile mortii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“ (Marcu 15, 34). „Luand asupra Sa neputintele si bolile noastre“, Mantuitorul a urmat calea care avea sa-L duca pe Golgota. Acum, ca si atunci, isi revarsa asupra noastra nesecata-I iubire. Ferice de cel ce este convins de acest adevar. Pentru el nu mai exista nici dor, nici singuratate, fiindca Mantuitorul va fi intotdeauna cu el; in inima lui nu va mai fi durere, fiindca va sti ca Domnul va intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa exprimam in cuvinte. Acela nu va cunoaste nici slabiciune, nici frica, pentru ca, simtind asupra sa privirea iubitoare a Mantuitorului, va fi convins ca nicio incercare nu-l va putea desparti de iubirea lui Hristos.
Binecuvantata fie clipa cand ne-am plecat intaiasi data genunchii inaintea Lui, in linistea singuratatii si poate ca inca nu ne simtim in stare sa dam glas rugaciunii noastre, ci simtim doar dulceata prezentei Sale, chiar si cand nu-L chemam in ajutor, dar stim ca ne intelege in toate, ca stie tot, cand simtim in adancul inimii adevarata, neschimbatoarea, vesnica iubire a lui Dumnezeu, care ne da tarie in ceasul mortii si ne lumineaza cu lumina Sa nepamanteasca. Trimite, Doamne, asupra noastra o raza din lumina Ta cereasca!