Alexandru Ivan 11-05-2015

Sfinţii Părinţi, adevăraţii noştri vindecători duhovniceşti, ne descoperă toate câte ar trebui să cunoaştem despre patimi. Cu siguranţă că în viaţa de zi cu zi este mai corect să înfruntăm patimile luptând împotriva lor.

Fericitul Părinte Porfirie recomanda „să lăsăm deoparte" neputinţele şi răul, să nu ne preocupe existenţa lor ci, dimpotrivă, să încercăm să aflăm modurile prin care să-L iubim pe Dumnezeu. Astfel, după părerea Părintelui, cea mai bună înfruntare a patimilor, a păcatului şi a diavolului este dispreţuirea lor.

Desigur că prin învăţăturile sale, Bătrânul nu ne spunea că trebuie să ignorăm ceea ce sunt patimile, cum se creează şi cum se vindecă. Voia doar să nu „sângerăm" înfruntându-le pieptiş, în mod direct. De aceea, recomanda să le dispreţuim şi să ne întoarcem faţa către Lumina cea necreată a lui Dumnezeu.

„Este mai bine, zice şi Sfântul Avva Isaac Şirul, sa biruieşti patimile cu gânduri bune, amintindu-ţi virtuţile, decât prin împotrivirea faţă de ele. Pentru că patimile, când se ridică şi se pornesc împotriva ta ca să te războiască, atunci zămislesc în mintea ta diferite figuri şi imagini care te împing spre păcat. Acest război împotriva minţii noastre are o mare putere, căci tulbură vechile amintiri şi ne înfricoşează. Dar dacă te străduieşti să ţii piept atacului care vine asupra ta prin gânduri bune, aşa cum am spus, atunci nici urma patimilor nu mai rămâne în mintea ta după alungarea lor".

Păcatul şi patimile îl conduc pe om, conform aceluiaşi Bătrân, la mâhnire, melancolie şi depresie.

In Sfânta Scriptură avem exemplul legat de Saul, care a păcătuit şi a fost cuprins de melancolie apăsătoare şi îndrăcire (I Regi 16,14-15). In vremea aceea, Duhul lui Dumnezeu s-a îndepărtat de Saul, şi, la îngăduinţa lui Dumnezeu, un duh rău îl tulbura pe el. Robii lui Saul i-au zis: „Iată că un duh rău trimis de Domnul te tulbură". Păcatele şi patimile lui Saul l-au condus pe acesta la depresie.

De asemenea, avem întâmplarea cu Nabucodonosor, care, după victoriile din interiorul şi din afara împărăţiei lui, L-a dispreţuit pe Dumnezeu, din pricina marii lui trufii. Şi a pătimit un fel de nebunie, cunoscută ca licantropie, în urma căreia i-a părăsit pe oameni şi a trăit ca o fiară sălbatică. După şapte ani, însă, când a recunoscut măreţia lui Dumnezeu şi s-a smerit, atunci s-a vindecat (Daniel 4, 25-29).

în Vechiul Testament, în cartea Profetului Daniel scrie: „Totul s-a împlinit cu regele Nabucodonosor. După douăsprezece luni, când regele Nabucodonosor se plimba în palatul regal din Babilon, a prins a grăi zicând: «Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu întru tăria puterii mele şi spre cinstea strălucirii mele, ca reşedinţă regală?» Pe când cuvântul era încă în gura regelui, un glas s-a coborât din cer: «Ţie, rege Nabucodonosor, ţi se spune: Regatul s-a luat de la tine. Şi dintre oameni vei fi izgonit, vei locui cu animalele câmpului şi vei paşte iarbă şi vor trece şapte ani peste tine, până ce vei recunoaşte că Cel Preaînalt are putere peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui voieşte!»"

Şi arunci s-a împlinit imediat şi întocmai pentru Nabucodonosor profeţia glasului din cer. Împăratul şi-a pierdut raţiunea, a fost alungat dintre oameni, mânca iarbă precum boii, picăturile cerului îi udau trupul, până când părul i-a crescut şi era precum coama leului, şi unghiile lui deveniseră precum unghiile păsărilor răpitoare.

„Şi după trecerea acestui timp, eu Nabucodo-nosor, am ridicat ochii mei la cer şi mintea mi-a venit din nou şi am binecuvântat pe Cel Preaînalt şi Celui veşnic viu I-am adus laudă şi preamărire, că puterea Lui este putere veşnică, iar împărăţia Lui din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica şi El face ce voieşte cu oştirea cerească şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să-L împiedice la lucrul Lui şi să-I zică: «Ce faci Tu?» în acelaşi timp mi-a venit mintea la loc şi, spre gloria regatului meu, mi-a venit iarăşi măreţia şi strălucirea şi sfetnicii mei şi dregătorii cei mari m-au chemat şi regatul mi-a fost dat în stăpânire, iar puterea mea a crescut şi mai mult. Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi preamăresc pe împăratul cerului; toate faptele Lui sunt adevărate şi căile Lui drepte, iar pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească!"

Din exemplele de mai sus se poate concluziona că păcatul (mai ales trufia, mândria) conduc la melancolie-depresie, la nebunie şi la îndrăcire.

Pocăinţa, smerenia şi iubirea aduse lui Dumnezeu vindecă sufletul bolnav, pentru că alungă pricinuitorul aducător de boală, care este păcatul. „Aşa cum este oboseala în trup, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel este şi păcatul în suflet. De aceea, vindecarea sufletelor nu se realizează prin nimic altceva decât prin războirea păcatului şi a cauzelor lui, patimile".

Terapeutica Bisericii Ortodoxe are ca scop vindecarea radicală a omului, care înseamnă izbăvirea de păcat şi patimi şi înlocuirea lor cu virtuţile, cu harul dumnezeiesc necreat, cu Hristos. Atunci omul este cu adevărat sănătos sufleteşte şi trupeşte şi fericit în Hristos.

Prezenta lucrare are trei părţi.

In prima parte se face referire la ceea ce sunt patimile, după Sfinţii Părinţi, cum apar acestea şi cum se vindecă.

In partea a doua se prezintă definiţia, cauza şi vindecarea depresiei, conform Sfinţilor Părinţi. Se acordă importanţă învăţăturilor Sfinţilor contemporani şi Bătrânilor harismatici.

In partea a treia adăugăm Psalmii pe care i-a folosit Sfântul Arsenie pentru vindecarea diferitelor boli sufleteşti, duhovniceşti. în continuare sunt adăugate rugăciuni pentru vindecarea depresiei.

Fie ca Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Domnul Iisus Hristos, să binecuvânteze această smerită lucrare, încât să aducă chiar şi puţin folos şi vindecare pentru noi toţi.