Introducere la cartea Dumnezeu nu vrea suferinta omului
Creştinismul, mai cu seamă în Apus, a fost şi este încă şi azi văzut ca o religie care îndreptăţeşte şi exaltă suferinţa.
Indreptăţirea suferinţei ţine în mare parte de faptul că păcatul originar a fost înfăţişat de gândirea augustiniană — care s-a impus în Apus — ca întipărit în firea omenească, moştenit de toţi oamenii la naştere, vină a tuturor, pentru care toţi sunt datori să plătească şi a cărui cuvenită plată sunt suferinţa şi moartea. Pe deasupra, suferinţa a fost adesea privită ca pedeapsă pe drept îndurată de om pentru propriile sale păcate.
In ceea ce priveşte valorizarea suferinţei, pentru teologia creştină în ansamblu ea este legată de faptul că Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, a îndurat Patimile şi moartea pe cruce pentru a-i mântui pe oameni. Dar ea a fost amplificată de o tendinţă a teologiei, apoi a pietăţii confesiunilor creştine apusene (Catolicismul şi Protestantismul) de a plasa Patimile şi moartea lui Hristos în centrul soteriologiei.
Spre deosebire de creştinismul răsăritean - care a preamărit dintotdeauna în chip deosebit învierea Domnului, făcând din Paşte cea mai mare sărbătoare a sa, luminând slujbele din Vinerea Mare cu prevestirea biruinţei lui Hristos asupra morţii -, creştinismul apusean a valorizat Patimile şi Răstignirea Domnului, contopindu-le într-un unic moment, socotit actul esenţial al iconomiei Sale mântuitoare. Pe deasupra, mântuirea însăşi era înţeleasă ca „răscumpărare" - plătită de Hristos prin Patimile şi moartea Sa pe cruce pentru datoria pe care omul o avea faţă de Dumnezeu de pe urma păcatului - sau ca reparaţie a ofensei aduse lui Dumnezeu prin păcatul omenesc. Vinerea Mare a ajuns astfel să fie mai cinstită decât Pastile, după cum o arată evlavia faţă de „drumul crucii", când Patimile lui Hristos sunt ca şi disecate, minuţios analizate şi reprezentate într-un adevărat spectacol, în care imaginaţia trece dincolo de cele istorisite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie, în vreme ce în Ortodoxie reprezentarea iconografică a Patimilor, Răstignirii şi punerii în mormânt ni-L înfăţişează pe Hristos cu chip senin, plin de pace, biruitor în chiar ceasul acela al suferinţei şi al morţii, creştinismul apusean, începând cu arta gotică, a favorizat dezvoltarea unei imagerii religioase care, în aceste momente ale iconomiei Sale mântuitoare, îl reprezintă pe Hristos într-o manieră dramatică, străduindu-se să evidenţieze suferinţele Sale cu cel mai mare realism.
Legat de aceasta, în Apus s-a dezvoltat o evlavie populară centrată deopotrivă pe cultul suferinţelor lui Hristos şi pe imitarea lui Hristos Cel pătimitor; suferinţa nu era doar primită, ci chiar aleasă drept cale de mântuire, potrivit convingerii că prin ea fie se ispăşesc păcatele, fie se dobândesc „merite prisositoare"; sau, iarăşi, socotind că suferinţa este cea mai înaltă formă de unire cu Hristos. După ce fusese îndreptăţită ca pedeapsă pentru păcat, suferinţa îşi afla astfel o îndreptăţire contrară şi complementară, ca mijloc de ştergere a păcatelor. Această concepţie şi această formă de pietate au dat loc la pervertiri ale ascezei creştine (de pildă, în practica bine cunoscută a autoflagerării şi a purtării de ciliciu) şi unui cult adesea morbid al suferinţei, care şi-a avut apogeul în curentul „dolorist" şi în fenomenul marginal, dar semnificativ, al stigmatelor.
Această concepţie despre suferinţă, cu toate că a fost în largă măsură rectificată şi golită de excese în sânul Bisericii Romano-Catolice, continuă să marcheze în diferite grade nu numai conştiinţa, ci şi inconştientul colectiv al societăţilor occidentale, având încă asupra lor efecte majore, care de multe ori au dăunat creştinismului. După cum remarca recent B. Vergely într-un eseu filosofic pe tema suferinţei, „faptul că în Apus creştinismul a glorificat suferinţa într-un anumit moment al istoriei sale, şi uneori o mai glorifică şi acum, este o adevărată catastrofă spirituală, care, în trecut ca şi astăzi, nu face decât să ducă spiritele la disperare şi revoltă".
Astfel, „filosofiile îndoielii", care au constituit tot atâtea critici ale creştinismului, în parte s-au dezvoltat ca reacţii împotriva unei astfel de reprezentări. Astfel, Nietzsche înfiera implicaţiile sale etice (care conduc la un cult al slăbiciunii), Marx, implicaţiile economice (care conduc la resemnarea în faţa sărăciei), iar Freud, implicaţiile psihologice (care favorizează frustrarea şi chiar apariţia anumitor perversiuni, ca masochismul, de pildă).
Cultul modern al plăcerii sub toate formele sale este şi el, fără îndoială, o reacţie contra unei civilizaţii dominate de o morală creştină care, vreme de secole, nu numai că a condamnat plăcerea, dar chiar a exaltat suferinţa.
Succesul actual al unor curente religioase ca mişcarea New Age sau budismul ţine în parte de faptul că ele susţin că pot să-l elibereze pe om din această lume a suferinţei în care creştinismul pare că vrea să-l ţină şi chiar îl cheamă să intre.
Inţelegând că îndreptăţirile de odinioară ale suferinţei sunt astăzi respinse, creştinii nu câştigă nimic afirmând că ea trebuie primită ca o taină cu neputinţă de pătruns - pe care e zadarnic şi chiar dăunător s-o iscodeşti -, când sunt atâtea filosofii şi religii care, dimpotrivă, caută să-i afle sensul şi să-l elibereze pe om de ea. Pentru că, de este înţeles aşa cum se cuvine, creştinismul îi oferă omului cei mai mari sorţi de izbândă în strădania sa de a pricepe noima suferinţei şi de a o înfrunta.
Pentru a regăsi adevărata învăţătură creştină şi pentru a risipi convingerile false şi vătămătoare în această privinţă, nu avem decât să ne întoarcem la izvoare. Mulţimea de cugetări ale Părinţilor pe această temă va îngădui o înnoire a abordării ei.
Studiul de faţă, întemeiat pe învăţăturile lor, nu este o analiză istorică, ci mai curând un eseu teologic. Fără să ignorăm faptul că nu toţi Părinţii au avut unul şi acelaşi punct de vedere, am ales anumite perspective, pe temeiul cărora am dezvoltat o reflecţie sistematică şi, nădăjduim, coerentă. Coerenţa are o mare însemnătate, dată fiind greutatea pe care o au teologii diferitelor confesiuni creştine în a se pune de acord în privinţa sensului suferinţelor lui Hristos, a importanţei şi rostului lor în cadrul iconomiei Sale mântuitoare şi, prin urmare, în privinţa semnificaţiei, cauzei şi finalităţii suferinţelor omeneşti.
Unul dintre scopurile principale ale acestei cărţi este de a arăta că nici teologia, nici antropologia, nici spiritualitatea creştină nu conduc în chip necesar la îndreptăţirea şi preţuirea suferinţei, ci, dimpotrivă, oferă multe motive ca ea să fie de la bun început socotită drept rea. Se va vedea că, potrivit unui cuvânt răspicat al Sfântului Isaac Şirul, „Dumnezeu nu voieşte suferinţa noastră" şi n-a voit-o nicicând; că Hristos n-a venit printre noi ca să ne aducă suferinţă, ci ca să ne izbăvească de ea; că suferinţa, cu neputinţă de răpus în chip firesc în această lume, poate fi biruită în chip duhovnicesc, prin vieţuire creştină, cu harul lui Hristos. Cuvintele prin care Apostolul Pavel ruşina moartea pot fi de acum întoarse către suferinţă, aşa grăind şi strigând: „Suferinţă, unde-ţi este boldul tău? Suferinţă, unde-ţi e biruinţa?" Creştinismul, fundamental, nu este religia suferinţei, ci a fericirii. Căci fericire i-a dăruit Dumnezeu omului la facere şi fericire i-a hărăzit pentru vecie.
Newsletter
×
Aboneaza-te la newsletter
Setari Cookie-uri
Despre Cookie-uri
Cookie-uri Necesare
Cookie-uri Statistici
Cookie-uri Publicitate
Cookie-uri Preferinte
CrestinOrtodox.ro foloseste fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta de navigare,
pentru a se integra cu retele de socializare si a afisa reclame relevante intereselor tale. Te informam ca ne-am actualizat politicile de
confidentialitate, pentru a implementa cele mai recente modificari propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice
în ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Protectia datelor tale este importanta pentru noi si iti oferim posibilitatea de
a personaliza modulele cookie pe care le doresti
.
De asemenea, impartasim informatii despre felul in care ne utilizati site-ul, cu partenerii nostri de pe retelele sociale, de publicitate si
de statistica in conformitate cu Politica de confidentialitate.
Termeni si Conditii
Pentru a continua utilizarea serviciilor oferite de site-ul CrestinOrtodox.ro, avem nevoie de acordul dumneavoastra la modificarile aduse la Termeni si conditii (versiunea din ).
Creştinismul, mai cu seamă în Apus, a fost şi este încă şi azi văzut ca o religie care îndreptăţeşte şi exaltă suferinţa.
Indreptăţirea suferinţei ţine în mare parte de faptul că păcatul originar a fost înfăţişat de gândirea augustiniană — care s-a impus în Apus — ca întipărit în firea omenească, moştenit de toţi oamenii la naştere, vină a tuturor, pentru care toţi sunt datori să plătească şi a cărui cuvenită plată sunt suferinţa şi moartea. Pe deasupra, suferinţa a fost adesea privită ca pedeapsă pe drept îndurată de om pentru propriile sale păcate.
In ceea ce priveşte valorizarea suferinţei, pentru teologia creştină în ansamblu ea este legată de faptul că Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, a îndurat Patimile şi moartea pe cruce pentru a-i mântui pe oameni. Dar ea a fost amplificată de o tendinţă a teologiei, apoi a pietăţii confesiunilor creştine apusene (Catolicismul şi Protestantismul) de a plasa Patimile şi moartea lui Hristos în centrul soteriologiei.
Spre deosebire de creştinismul răsăritean - care a preamărit dintotdeauna în chip deosebit învierea Domnului, făcând din Paşte cea mai mare sărbătoare a sa, luminând slujbele din Vinerea Mare cu prevestirea biruinţei lui Hristos asupra morţii -, creştinismul apusean a valorizat Patimile şi Răstignirea Domnului, contopindu-le într-un unic moment, socotit actul esenţial al iconomiei Sale mântuitoare. Pe deasupra, mântuirea însăşi era înţeleasă ca „răscumpărare" - plătită de Hristos prin Patimile şi moartea Sa pe cruce pentru datoria pe care omul o avea faţă de Dumnezeu de pe urma păcatului - sau ca reparaţie a ofensei aduse lui Dumnezeu prin păcatul omenesc. Vinerea Mare a ajuns astfel să fie mai cinstită decât Pastile, după cum o arată evlavia faţă de „drumul crucii", când Patimile lui Hristos sunt ca şi disecate, minuţios analizate şi reprezentate într-un adevărat spectacol, în care imaginaţia trece dincolo de cele istorisite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie, în vreme ce în Ortodoxie reprezentarea iconografică a Patimilor, Răstignirii şi punerii în mormânt ni-L înfăţişează pe Hristos cu chip senin, plin de pace, biruitor în chiar ceasul acela al suferinţei şi al morţii, creştinismul apusean, începând cu arta gotică, a favorizat dezvoltarea unei imagerii religioase care, în aceste momente ale iconomiei Sale mântuitoare, îl reprezintă pe Hristos într-o manieră dramatică, străduindu-se să evidenţieze suferinţele Sale cu cel mai mare realism.
Legat de aceasta, în Apus s-a dezvoltat o evlavie populară centrată deopotrivă pe cultul suferinţelor lui Hristos şi pe imitarea lui Hristos Cel pătimitor; suferinţa nu era doar primită, ci chiar aleasă drept cale de mântuire, potrivit convingerii că prin ea fie se ispăşesc păcatele, fie se dobândesc „merite prisositoare"; sau, iarăşi, socotind că suferinţa este cea mai înaltă formă de unire cu Hristos. După ce fusese îndreptăţită ca pedeapsă pentru păcat, suferinţa îşi afla astfel o îndreptăţire contrară şi complementară, ca mijloc de ştergere a păcatelor. Această concepţie şi această formă de pietate au dat loc la pervertiri ale ascezei creştine (de pildă, în practica bine cunoscută a autoflagerării şi a purtării de ciliciu) şi unui cult adesea morbid al suferinţei, care şi-a avut apogeul în curentul „dolorist" şi în fenomenul marginal, dar semnificativ, al stigmatelor.
Această concepţie despre suferinţă, cu toate că a fost în largă măsură rectificată şi golită de excese în sânul Bisericii Romano-Catolice, continuă să marcheze în diferite grade nu numai conştiinţa, ci şi inconştientul colectiv al societăţilor occidentale, având încă asupra lor efecte majore, care de multe ori au dăunat creştinismului. După cum remarca recent B. Vergely într-un eseu filosofic pe tema suferinţei, „faptul că în Apus creştinismul a glorificat suferinţa într-un anumit moment al istoriei sale, şi uneori o mai glorifică şi acum, este o adevărată catastrofă spirituală, care, în trecut ca şi astăzi, nu face decât să ducă spiritele la disperare şi revoltă".
Astfel, „filosofiile îndoielii", care au constituit tot atâtea critici ale creştinismului, în parte s-au dezvoltat ca reacţii împotriva unei astfel de reprezentări. Astfel, Nietzsche înfiera implicaţiile sale etice (care conduc la un cult al slăbiciunii), Marx, implicaţiile economice (care conduc la resemnarea în faţa sărăciei), iar Freud, implicaţiile psihologice (care favorizează frustrarea şi chiar apariţia anumitor perversiuni, ca masochismul, de pildă).
Cultul modern al plăcerii sub toate formele sale este şi el, fără îndoială, o reacţie contra unei civilizaţii dominate de o morală creştină care, vreme de secole, nu numai că a condamnat plăcerea, dar chiar a exaltat suferinţa.
Succesul actual al unor curente religioase ca mişcarea New Age sau budismul ţine în parte de faptul că ele susţin că pot să-l elibereze pe om din această lume a suferinţei în care creştinismul pare că vrea să-l ţină şi chiar îl cheamă să intre.
Inţelegând că îndreptăţirile de odinioară ale suferinţei sunt astăzi respinse, creştinii nu câştigă nimic afirmând că ea trebuie primită ca o taină cu neputinţă de pătruns - pe care e zadarnic şi chiar dăunător s-o iscodeşti -, când sunt atâtea filosofii şi religii care, dimpotrivă, caută să-i afle sensul şi să-l elibereze pe om de ea. Pentru că, de este înţeles aşa cum se cuvine, creştinismul îi oferă omului cei mai mari sorţi de izbândă în strădania sa de a pricepe noima suferinţei şi de a o înfrunta.
Pentru a regăsi adevărata învăţătură creştină şi pentru a risipi convingerile false şi vătămătoare în această privinţă, nu avem decât să ne întoarcem la izvoare. Mulţimea de cugetări ale Părinţilor pe această temă va îngădui o înnoire a abordării ei.
Studiul de faţă, întemeiat pe învăţăturile lor, nu este o analiză istorică, ci mai curând un eseu teologic. Fără să ignorăm faptul că nu toţi Părinţii au avut unul şi acelaşi punct de vedere, am ales anumite perspective, pe temeiul cărora am dezvoltat o reflecţie sistematică şi, nădăjduim, coerentă. Coerenţa are o mare însemnătate, dată fiind greutatea pe care o au teologii diferitelor confesiuni creştine în a se pune de acord în privinţa sensului suferinţelor lui Hristos, a importanţei şi rostului lor în cadrul iconomiei Sale mântuitoare şi, prin urmare, în privinţa semnificaţiei, cauzei şi finalităţii suferinţelor omeneşti.
Unul dintre scopurile principale ale acestei cărţi este de a arăta că nici teologia, nici antropologia, nici spiritualitatea creştină nu conduc în chip necesar la îndreptăţirea şi preţuirea suferinţei, ci, dimpotrivă, oferă multe motive ca ea să fie de la bun început socotită drept rea. Se va vedea că, potrivit unui cuvânt răspicat al Sfântului Isaac Şirul, „Dumnezeu nu voieşte suferinţa noastră" şi n-a voit-o nicicând; că Hristos n-a venit printre noi ca să ne aducă suferinţă, ci ca să ne izbăvească de ea; că suferinţa, cu neputinţă de răpus în chip firesc în această lume, poate fi biruită în chip duhovnicesc, prin vieţuire creştină, cu harul lui Hristos. Cuvintele prin care Apostolul Pavel ruşina moartea pot fi de acum întoarse către suferinţă, aşa grăind şi strigând: „Suferinţă, unde-ţi este boldul tău? Suferinţă, unde-ţi e biruinţa?" Creştinismul, fundamental, nu este religia suferinţei, ci a fericirii. Căci fericire i-a dăruit Dumnezeu omului la facere şi fericire i-a hărăzit pentru vecie.