Adrian C. 04-05-2015

Undeva, în Educaţie şi ideal, Constantin Narly considera omul contemporan asemenea unei flăcări pe care o bate vântul, căci îi lipseşte o directivă proprie. Fără existenţa unui nucleu, a unui centru care să polarizeze acţiunile noastre, să le asigure consonanţa, viaţa noastră este doar o risipă de energie, „o înfiripare uimitor de vană, felurită şi unduitoare", cum spunea Montaigne. Astfel, nu întâmplător pentru Montaigne omul este mic, iar pentru Pascal, mai mult, este mic şi jalnic. Şi cu adevărat aşa este omul, „această imagine inegală", cum îl vede Fericitul Augustin, dacă rămâne încătuşat de instinctele sale care-l fac prizonierul conjuncturilor, al vremelniciei, al unui contur închis. Este un naufragiat ce şi-a pierdut traiectoria, şi-a uitat descântecul, ţipătul a învins verbul.

De aceea, cea mai înaltă funcţie a educaţiei şi a vieţii întregi este de a-l face pe om conştient că este înglobat într-o orânduire sacră a lucrurilor, ca să-l cităm pe Johan Huizinga, căci doar aşa va ajunge, precum arcaşul lui Montaigne, să ştie care-i este ţinta, ca apoi să-şi încordeze arcul. Doar aşa ajunge într-o stare tranzitorie de creştere şi iluminare ce-i relevă sensul existenţei sale, punctele de sprijin ale propriei biografii, devine apt de autorevelaţie.

Astfel omul devine capabil de a avea o unitate de intenţie, un ideal ce-i guvernează viaţa, înţeleasă ca o compoziţie. Avem o „nostalgie a paradisului", ar spune Nichifor Crainic. Nevoia de ideal este deci o nevoie fundamentală a omului ca om. Simplu şi simplificat, am putea spune că for-f mula vieţii noastre este existenţă haos—» filosofie a vieţii-ideal—> educaţie—» existenţă cosmos. Nu întâmplător C. Di-j mitrescu-Iaşi definea omul puternic ca scop al educaţiei, CE un vulcan de pasiuni animat de un ideal. C. Narly consider idealul „luneta prin care noi privim, vedem şi concepem realitatea pedagogică însăşi".

Evident, o cercetare istorică a idealurilor educaţionale evidenţiază o tipologie vastă şi diversă: idealuri politice, intelectuale, sentimentale etc, toate, mai mult sau mai puţin, celebrând lumea lui aici şi acum. Fiecare ideal implică o anume concepţie despre om în general, o anume atitudine faţă de copil. într-un anume fel sunt văzuţi omul şi copilul de Comenius sau Rousseau, de Rabelais sau Montaigne, de Herbart sau John Dewey. Din acest vast teritoriu lucrarea doamnei Cristina Benga îşi aproprie un spaţiu fundamental unic: idealul educaţional creştin aşa cum este prefigurat de trei mari eroi ai spiritului, Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, adevăraţi „atleţi ai lui Hristos", „lumină a Bisericii", ca să folosim sintagme prin care Virgil Gheorghiu îl defineşte pe Ioan Gură de Aur.

Toţi au înţeles că Hristos este legătura divină între cer şi pământ, că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să ajungă la Dumnezeu, după cum formulează Clement Alexandrinul şi ne aminteşte autoarea. Prin Hristos se ajunge la Dumnezeu, după cum ne mărturisise: Eu sunt uşa. Cine va intra va fi mântuit. în programul sculptural al catedralei gotice din Chartres acest lucru e prefigurat în înlănţuirile şi simbolurile faţadei de vest. „Căci nimeni nu poate străbate marea acestei lumi numai dacă este purtat de crucea lui Hristos", scrie Augustin. Aşa omul depăşeşte anonimatul materiei, se încarcă cu o calitate spirituală personală, devine un miracol.

In anatomia ei, lucrarea doamnei Cristina Benga reuneşte opt articulaţii: o introducere, şase capitole de analiză, un capitol de consideraţii finale şi o bibliografie. Aceasta e „arhitectura cărţii". Câteva sublinieri despre luminile fiecăreia se impun, toate oferindu-ne chei pentru a pătrunde sensuri pe care altfel poate nu le vedem şi nu le înţelegem. Ne asumăm astfel, cum ne-ar acuza Victor Hugo, rolul unui eunuc, criticii pentru acesta neputând fi decât în această postură.

Introducere. Delimitarea tematicii evidenţiază, printre altele, două idei majore. Prima are în vedere faptul că idealul educaţional creştin, spre deosebire de toate celelalte idealuri, este, cum subliniază autoarea, unul absolut, de transcendere a morţii, fapt care face din pedagogia creştină „o pedagogie a vieţii prin excelenţă, o pedagogie a învierii". Astfel, omul poate, în ciuda propriilor limite, să cuprindă infinitul, iar moartea nu mai reprezintă un eşec. Nu întâmplător ultimele cuvinte ale lui Michelangelo adresate unui prieten au fost „Aminteşte-ţi moartea lui Hristos!" Ioan Hrisostom mărturisea undeva: „Hristos este viaţa mea, şi moartea îmi este câştig", iar Augustin ne anunţă că moartea nu este amurgul fiinţării, ci dimpotrivă, zbor spre o fiinţare mai înaltă: „Dumnezeule, prin Care aflăm că nu murim cu totul" (Soliloquia) şi Moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Cor. 15, 54). Idealul creştin dă o nouă dimensiune lumii, putând crede că imediatul şi vizibilul nu sunt decât fragmente ale unei lumini mult mai cuprinzătoare şi mai generoase. Temporalul devine veşnicie, căci „Unul şi Acelaşi Hristos" e deopotrivă scientia şi sapientia, e ştiinţă la care putem ajunge şi înţelepciune la care vrem să ajungem. Deci descurajarea lui La Bruyere că „totul s-a spus" nu e, în ultimă instanţă, motivată. Istoria lumii şi cea a vieţii noastre sunt într-o continuă dezvoltare, unde fiecare poate cere oricând cuvântul. Important este ca prin aceasta, precum Go ethe, să cerem mai multă lumină şi atunci, în final, ca să-l cităm pe părintele Cleopa, ne va mânca Raiul. Idealul educaţional creştin este văzut astfel ca un izvor al reînnoirilor din care trebuie să bem cu toţii.

In al doilea rând, opţiunea pentru cei trei Părinţi ai Bisericii este expresia unei admiraţii care îşi găseşte substanţiale motivaţii. Aceştia sunt polii-reper ai unui mod de a gândi şi a fi, unde inspiraţia divină a condus spre adevărul etern şi transcendent şi, cum subliniază autoarea, „dezvoltările şi enunţurile lor sunt complementare". Incă de la început, ca un triumfal analizei ce va urma, sunt identificate caracteristicile definitorii. Cităm: „Augustin descrie idealul educaţional ca odihnă în Dumnezeu, Clement îl prezintă sub chipul adevăratului gnostic creştin, iar Ioan Hrisostom sub forma atletului pentru Hristos". Premisă şi concluzie totodată.

Educaţia în Vechiul Testament, respectiv Capitolul 2, are multiple centre de perspectivă: înţelegerea educaţiei ca transformare, ca îndreptare şi ca act realizat din iubire; înţelegerea lui Dumnezeu ca Pedagog Suprem, ca „Educator divin" ce prin pilde şi exemple îi apropie pe israeliteni de ideal; înţelegerea rolului educativ al familiei, unde tatăl joacă rolul dublu, de catehet şi mistagog, iar relaţia tată-fiu are echivalenţe cu cea învăţător-şcolar, în timp ce mama este preponderent educatoarea fetei; înţelegerea rolului le-viţilor ca mijlocitori ai voinţei lui Dumnezeu, ai „legăturii dintre om şi Creator"; înţelegerea funcţiei educative a preoţilor şi profeţilor etc. Tabloul complet al acestor perspective ne aduce în minte cunoscutul desen cu Tobie vindecând orbirea lui Tobit, una dintre cele peste 50 de interpretări date de Rembrandt Cărţii lui Tobit din Vechiul Testament, unde unitatea familiei şi loialitatea garantează mila lui Dumnezeu. Fără acestea rămânem orbi. Suita „înţelegerilor" enumerate mai sus face parte dintr-un soi de ritual iniţiatic al îndumnezeirii animalului-om, şi autoarea ne conduce erudit prin „misterul" fiecăreia. Manifestate în primul rând ca „bune maniere", roadele educaţiei nu se reflectă doar în spaţiul social, ci şi în „relaţia dintre om şi Dumnezeu", Care îşi pleacă urechea la rugăciunea făcută cu scuze neprefăcute. Nu întâmplător în Evul Mediu multe reprezentări ale capetelor încoronate erau înfăţişate având chipul unor personaje semnificative din Vechiul şi din Noul Testament, căci se sublinia astfel şi faptul că marile calităţi ale regilor biblici sunt continuate în regii medievali.

Noul Testament, o lectură pedagogică, Capitolul 3, are în centru o mutaţie educativă fundamentală, aceea de la te-ocentrismul promovat de Vechiul Testament la hristocen-trismul Noului Testament, unde pedagogia mântuirii devine vitală. După cum remarcă un învăţat francez, Albert Houtin, „tară Iisus istoria creştinismului ne-ar părea tot atât de inexplicabilă ca şi aceea a islamului fără Mohamet sau a pitagorismului fără Pitagora". Demersul erudit al autoarei argumentează imaginea unui Hristos „învăţător", ce îşi trăieşte propriul model educaţional.

Impărăţia cerului este în fiecare, într-o formă proprie, există, cum ar spune Claudel, un „imn al corespondenţelor", o „corelaţie infinită", o continuitate care nu încetează şi, în consecinţă, principiul libertăţii este în concordanţă deplină cu pedagogia automântuitoare, care prin credinţă îşi asigură sprijinul direct al lui Dumnezeu. După cum frumos sintetizează autoarea, educaţia este „o cale ce conduce către desăvârşire, către şederea de-a dreapta Tatălui". Omul este un „animal îndumnezeit", „chip al Arhetipului", „chip al Chipului", „Logos întrupat", cum ne arată Panayotis Nellas.

Pagini memorabile regăsim în analiza „copilului ca model al desăvârşirii în Noul Testament" şi în cea a „idealului educaţional în scrierile nou-testamentare" (subcapitolele 3. 3 şi 3. 4). Copilul este „chipul desăvârşirii", este „modelul adultului", reprezintă o autentică stare de perfecţiune. Copilul nu este împovărat de acea plictiseală de a trăi despre care vorbea Soerate într-un eseu al lui Paul Valery. Tolstoi spunea undeva că idealul educaţiei nu trebuie căutat înainte, ci în urmă, la copil. Idealul desăvârşirii echivalează cu reconstrucţia în om a chipului pierdut al lui Dumnezeu, şi împlinirea acestui ideal este echivalentă, ca să folosim o sintagmă comeniană, cu mântuirea lumii în întregul ei. „Fiţi precum copiii!" devine un imperativ care, respectat, naşte o etică purificatoare, induce germeni pentru reconstrucţia umanului din noi într-o vita nuova a cărei energie vine direct din orizontul sacru.

Idealul educaţional în pedagogia lui Clement din Alexandria şi Sfântul Ioan Gură de Aur (Capitolele 4 şi 5), precum şi Pedagogia Fericitului Augustin şi idealul acesteia (Capitolul 6) reprezintă o substanţială incursiune în gândirea pedagogică a celor trei corifei ai spiritului, ce ac-tivează o suită de concepte specifice scânteietoare şi enigmatice totodată. Punctele de incidenţă şi nuanţele individualizatoare sunt impecabil identificate, autoarea conferind analizei virtuţi de bun hermeneut. Cum ar spune un scriitor, stăpâneşte „vârtejul celor ce sunt şi celor ce nu sunt". Preluând ideea unui mare critic, putem spune că textul doamnei Cristina Benga „te face să te gândeşti la acele fântâni arteziene care ţâşnesc din stâncile şi pământurile aride, cu apa lor minunată şi neprihănită", căci analiza Domniei Sale nu se înfiripă din singurătate, ci vitalizează idei din textele fundamentale ale autorilor, pe care, am putea spune, le-a devorat. Este cartografiată astfel o adevărată bibliotecă de pedagogie creştină: trilogia lui Clement — Protrepticul, Pedagogul şi Stromatele, tratatul Despre slava deşartă şi cum se cuvine să-şi educe părinţii copiii de Sfântul Ioan Gură de Aur sau cărţile De magistro, De doctrina christiana şi De catehizandis rudibus de Fericitul Augustin, fără a epuiza inventarul. De aici se revarsă un torent binefăcător de idei pedagogice ce prefigurează metamorfoze esenţiale pentru om, înţelese nu ca un fel de apăsătoare servitute, ci ca o solidaritate cu un destin care pare că anulează gravitatea ce te ţine legat de un calcan sordid ca umbră naufragiată a acestuia, permiţându-ţi înălţimi nebănuite. E aici o alchimie fundamentală pentru orice existenţă, o carmina care dă vieţii cel mai înalt sens.

Fiecare dintre cei trei Sfinţi Părinţi are încredere în om, şi pedagogia lor îl extrage din lumea aparenţelor pentru a-l angaja într-o aventură educativă în urma căreia el „regăseşte" esenţa sa, îşi „reînsuşeşte" umanitatea. Nu este vorba aici de prefigurări ale idealului educativ ca forme de contemplare ale unui cer îndepărtat, ci de raporturi „organice" polivalente cu valorile hristice, ce îl fac pe om să „împreună-locuias-că" cu Dumnezeu. Lucrarea excelează prin dense pagini ce surprind dinamica esenţială a gândirii teologilor analizaţi. Fiecare dintre aceştia respectă omul şi libera sa alegere, subliniind însă că „voinţa stricată" conduce la alegerea rea. Sinergia personală trebuie să fie în consonanţă cu valorile hristice pentru ca eternitatea să intre în timpul nostru. Are loc ceea ce Mircea Eliade numea o "ruptură de nivel", trecerea într-o altă ontologie. „Să piară legătura la cele ce-s unite", cum spune un vers al Sfântului Grigorie din Nazianz.

In De civitate Dei, Augustin face o clarificare fundamentală: „Două iubiri zidit-au cele două cetăţi: iubirea de sine, adică egoismul care orbeşte pe oameni până la dispreţuirea de Dumnezeu, zidit-a cetatea pământească; iubirea de Dumnezeu şi de ideal, împinsă până la jertfa de sine, ridicat-a cetatea cerească. Aceea ia slavă din sine; aceasta se făleşte numai întru Domnul. Aceea cerşeşte slava pămân-tească; aceasta odihneşte întru Domnul, mărturisită în conştiinţă. Aceea, îmbătată în fastul său, înalţă capul semeaţă; aceasta îngână cu umilinţă către Dumnezeu: Tu, lauda şi izbânda mea. Cetăţenii smintitei cetăţi sunt plini de-o smintită poftă de stăpânire, care-i îndeamnă să subjuge pe alţii; cetăţenii cereştii cetăţi se bagă slugă unul la altul cu duh de înduioşătoare milă şi respectă cu blândeţe îndatoririle disciplinei sociale" (XIV, 28). Educaţia are un rol major în a face omul să „deţină" „identitatea" care îl confirmă drept „cetăţean" al Cetăţii lui Dumnezeu, pe care, de fapt, o poartă în inimă. In omul lăuntric locuieşte Hristos (Ef. 3, 16-17).

Premisele cosmologice şi antropologice ale educaţiei, corpusul paideei şi idealul educaţional, aşa cum sunt acestea gândite de cei trei Părinţi ai Bisericii, sunt prezentate cu profunde nuanţări, autoarea „mişcându-se" pe o largă orbită culturală, ce-i permite multiple germinaţii hermeneutice. Precum Ulysses al lui Joyce, care sparge graniţa literaturii trecând în antropologie, doamna Benga depăşeşte limitele primei circumscrieri a problematicii, invitându-ne în călătorii labirintice pentru a surprinde complexităţi noi. Autoarea optează pentru un itinerar dificil, asemenea emirului lui Macedonski, cu credinţa că doar acesta ne îngăduie, ca o recompensă, înţelegerea autentică a unor valori eterne, faţă de care identificarea noastră se realizează simplu: „eşti sau nu eşti". Lectura textului doamnei Benga ne conduce spre o apoteoză ce presupune un câştig fundamental, o putere ce o aveam şi înainte, dar era mai slabă. Găsim ceva dintr-o comoară ascunsă, luăm o scânteie din focul prometeic, căpătăm un mănunchi din Lâna de Aur. Parafrazându-l pe Lukâcs, putem spune, fără teama de-a greşi: cartea se termină, călătoria noastră începe.

„Orice pedagogie, subliniază doamna Benga, presupune un pelerinaj, o peregrinatio spirituală. într-un pelerinaj nu contează prea mult ce se întâmplă în exterior, ci mult mai importantă este aventura interioară ce are loc." Din acest punct de vedere, idealul şi finalităţile educaţiei - aşa cum sunt ele concepute de cei trei autori - sunt, dincolo de formula personală a fiecăruia, în deplină consonanţă. Pentru toţi drama constă în a ne afla pe lume, străduindu-ne a ajunge la altceva, lucru posibil datorită unor circumstanţe pe care noi înşine le putem produce, însufleţiţi de ideal. Acesta ne dă o forţă asemenea nostalgiei ce o are fiinţa platonică după separaţia primară din ordinea biologică ideală, ce conţinea într-o unică masă biologică bărbatul şi femeia, după cum înţelegem din Banchetul. Am devenit fiinţe împărţite. Tot astfel, fără trăirea idealului creştin, nu avem nici tihnă, nici o formă de viaţă plină de „limpezimi", cum ar zice Ne-ruda. Rămânem doar „trecători provinciali", ca să preluăm o formulă a lui Ortega Gasset, schimbându-i însă sensul. Undeva, patriarhul Miron Cristea ne amintea că „Hanibal ante portas de altădată se poate traduce acum cu duhul cel rău la uşă", fapt valabil şi azi. Iar Paul Valery, vorbind despre Leonardo, ne împovăra cu sarcina de a fi om, spunându-ne că „omul care nu a încercat niciodată să fie asemenea zeilor nu e om întreg". „Pedagogia mântuitoare" a lui Clement Alexandrinul, idealul hrisostomic al Sfântului Ioan, întrupat în puer-senex ca o „coroană a cosmosului" „destinată cerului", cum spune frumos autoarea, sau fericirea de a-L dobândi pe Dumnezeu, cum precizează Augustin, sunt forme ale aceleiaşi lumini. După cum arată autoarea, „urcuşul şi viaţa cu şi în Dumnezeu sunt prezentate de cei trei teologi sub diverse forme şi concepte, faţete ale aceluiaşi ideal educaţional. Ajungerea la gnoză, la iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu şi a aproapelui, idealul «tânărului bătrân» şi al «bătrânului tânăr», idealul fecioriei etc. sunt, toate, expresii ale comuniunii-nemărginite şi nelimitate cu Acelaşi Dumnezeu al iubirii".

Prof. Univ. Dr. Viorel Nicolescu