×
Calatoria mea cu parintele Alexander - Carti.Crestinortodox.ro
Recenzia clientului pentru

Calatoria mea cu parintele Alexander

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
  • Marius Cernea 20-04-2015
    5 din 5 stele
    Merita citita - un fragment din carte

    Alexander s-a rugat întotdeauna să aibă parte de boală înainte de a muri. Cred că viaţa lui ar fi fost oarecum incompletă dacă ar fi murit subit. Cineva mi-a mărturisit că Alexander i-a spus:

    „La început a fost ca şi când cineva m-ar fi lovit în cap, dar mai apoi mi-am dat seama că asta lipsea din viaţa mea. Nu e vorba de a avea boala, ci despre schimbarea prin care treci, despre un alt fel de a fi."

    Am petrecut ultima vară la Labelle. Alexander scria, citea, se plimba, dar era în mod cert la un alt stadiu al vieţii. Se mişca „acolo", inexorabil, în pace, liniştit, fără vreun moment în care să se plângă sau în care să existe vorbărie goală. Alexander - un om al cuvintelor - era tăcut. Am simţit acea tăcere, i-am respectat-o şi i-am fost alături, oferindu-i tot ce puteam: tărie tăcută, pace şi dragoste nemărginită. A fost uşor pentru că el era puternic, calm şi iubitor.

    După un an în care i-au slăbit puterile, în care a făcut şedinţe de chimioterapie care i-au dat stări de greaţă şi l-au slăbit în continuu, Alexander a scris o notă radiofonică la mijlocul lui noiembrie 1983 care urma să fie transmisă cu ocazia sărbătorii întâmpinării Domnului [2 februarie]. Această predică, retipărită mai jos, este cu certitudine un „acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace..." al lui Alexander.

    Cât de marcantă şi de frumoasă poate fi o imagine, cea a bătrânului cu pruncul în braţe, şi cât de neobişnuite sunt cuvintele lui: „că văzură ochii mei mântuirea Ta...". Reflectând la aceste cuvinte, începem să apreciem pro-funzimea acestei întâmplări şi legătura ei cu noi, cu mine, cu credinţa noastră. Există oare altceva care produce mai multă bucurie decât o întâlnire, decât „întâmpinarea" cuiva iubit? Cu adevărat, a trăi înseamnă a aştepta, a aştepta întâlnirea plin de emoţie. Oare anticiparea fru-moasă şi transcendentală a lui Simeon nu este un simbol al acestei întâlniri? Nu este oare viaţa lui îndelungată un simbol al aşteptării: întreaga viaţă a acestui bătrân petrecută aşteptând lumina care luminează toate şi bucuria care umple totul? Şi cât de neaşteptat, cât de minunat a fost când mult dorita lumină şi bucurie au ajuns la bătrânul Simeon printr-un prunc! Imaginaţi-vă mâinile tremurânde ale bătrânului luând în braţe un prunc de patruzeci de zile cu atâta grijă şi delicateţe, cu ochii aţintiţi asupra acestei fiinţe şi umplându-se de slava care izvora din Ea: „Acum mă poţi slobozi să merg în pace că ochii mei au văzut însăşi semnificaţia vieţii, pe care am ţinut-o în braţe, îmbrăţişându-o." Simeon aşteptase. El aşteptase o viaţă întreagă şi, cu certitudine, aceasta înseamnă că a reflectat, s-a rugat, s-a adâncit în aşteptare, aşa încât, la final, întreaga lui viaţă a fost un „ajun" continuu al întâmpinării pline de bucurie.