CrestinOrtodox.ro 27-04-2015

Inspirându-mă dintr-o expunere a cuviosului meu părinte Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte, care poartă titlul Asceza în Ortodoxie, pe care a prezentat-o în anul 1970 la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, am decis să mă îndeletnicesc cu una dintre cele mai importante probleme ale teologiei şi vieţii ortodoxe: sensul ascezei, adică al suferinţei şi nevoinţei de bunăvoie, în viaţa ortodoxă.

Această lucrare a noastră, care îşi are rădăcina în teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi îşi propune să facă cunoscută învăţătura exactă a lor, vine să completeze un studiu mai vechi al nostru, Sensul întristărilor în viaţa noastră. Acolo analizam sensul durerilor şi suferinţelor involuntare, aici ne vom preocupa cu truda şi nevoinţele voluntare, cu valoarea acceptării ostenelilor şi nevoinţelor voluntare din viaţa noastră.

Anumiţi oameni, atunci când aud sintagma „asceză ortodoxă", îşi închipuie în mod eronat că este vorba despre viaţa chinuită şi plină de lipsuri a monahilor, mai precis a asceţilor Ortodoxiei. Insă acest lucru nu este valabil.

Prin termenul „asceză", în Tradiţia ortodoxă înţelegem strădania, lupta credincioşilor să supună voia lor voii lui Dumnezeu, să pună în practică Legea Lui, să-şi trăiască viaţa după cuvântul Evangheliei. Asceza este acceptarea de bunăvoie a suferinţelor şi nevoinţelor de către credincioşi, cu scopul de a izbuti păzirea cu acrivie a poruncilor lui Dumnezeu şi de a ajunge la ţinta finală a vieţii lor, care este în-dumnezeirea, adevărata unire cu Creatorul nostru. Desigur, acest duh ascetic al Ortodoxiei nu este acceptat de toată lumea. In ciuda faptului că învăţătura evanghelică este, chiar şi din punctul de vedere al multor neortodocşi, tot ceea ce a fost predat mai frumos omenirii, multe îndemnuri aspre ale sale spre ascetism şi morală par să-i înspăimânte şi să-i îndepărteze pe unii de aceasta.

Astfel, mulţi oameni, chiar dacă sunt botezaţi creştini, aleg să trăiască o viaţă mai liberă; o viaţă fără multe îngrădiri, porunci şi oprelişti; o viaţă în care nu se folosesc deseori cuvintele „nu" şi „trebuie"; o viaţă fără „tipare".

Cunoscând faptul că dobândirea de bunuri în viaţa noastră se face pe două căi principale, adică fie prin primirea de daruri, fie prin strădanie personală, se naşte următoarea nedumerire: Din ce motiv, atunci când e vorba să dobândim bunuri pământeşti şi trecătoare, educaţie, bogăţie, poziţii sociale, ne supunem la tot felul de lipsuri şi osteneli, în timp ce atunci când trebuie să facem acest lucru pentru dobândirea de bunătăţi cereşti şi veşnice suntem cu totul nerâvnitori să ne dedăm oricărui fel de trudă şi jertfă?

S-ar putea răspunde, fireşte, că jertfele care se cer pentru dobândirea bunătăţilor cereşti, aşa cum sunt arătate în Evanghelie, par a fi incomparabil mai mari faţă de cele care se cer pentru dobândirea bunătăţilor pământeşti. Se pare că din acest motiv le respingem.

Intr-adevăr, unele fraze - porunci ale lui Iisus - sunt cutremurătoare: „cei ce se silesc pun mâna" pe împărăţia cerurilor (Matei 11, 12), în care pătrund „prin poarta cea strâmtă" (Matei 7, 13). Deci credinciosul creştin trebuie încontinuu nu doar să se trudească şi să se nevoiască, ci propriu-zis să-şi silească firea. Viaţa în asceză, adică în ascultarea poruncilor Evangheliei, conduce la viaţa veşnică şi la fericire, pe când viaţa lejeră şi lipsită de osteneli conduce la pieire şi nimicire (Marcu 8, 35).

Incă şi mai clare sunt cuvintele spuse de Iisus, conform cărora creştinul trebuie să se lepede de sine şi să-şi ridice în chip voit pe umeri crucea, urmând exemplul Domnului său, fiindcă altfel nu va fi un ucenic adevărat şi vrednic al Lui (Matei 10,38). Aşadar, viaţa în asceză, iubirea suferinţei şi truda de bunăvoie, oricât de respingătoare şi în-tristătoare ar părea, sunt porunci neîndoielnice ale Domnului nostru Iisus.

In această lucrare a noastră vom încerca să arătăm necesitatea şi marile foloase ale ascezei. Vom dovedi nu doar că asceza ortodoxă nu este ceva greu de suportat, împovărător şi de neizbutit, ci că, dimpotrivă, cu ajutorul acesteia credinciosul dobândeşte adevărata fericire, putere şi libertate. Asceza dă sens şi valoare reală vieţii omului, fiindcă îl ajută la propriu să se vindece şi să se preschimbe sufleteşte şi astfel să atingă scopul principal al vieţii sale, îndumnezeirea.

Vom încerca, de asemenea, să răspundem la multe întrebări care îi preocupă pe oameni, în vederea acceptării învăţăturii creştine referitoare la asceză. îndeosebi astăzi, în vremea confortului şi a desfătărilor, nedumeririle sunt foarte multe. Mai concret, vom încerca să răspundem, printre altele, următoarelor întrebări:

N-ar fi putut Domnul să ne mântuiască fără să ne ostenim? De ce oare nu ne oferă din belşug darurile Lui, fără să ne supună la nevoinţe şi jertfe?

Prin sintagma „asceză ortodoxă" ne referim numai la asceza trupească sau simultan şi la cea sufletească? Adică ne referim la asceza pentru dobândirea doar a virtuţilor trupeşti sau totodată şi a celor sufleteşti? Are viaţa ascetică ortodoxă legătură cu psihoterapia omului?

Cum trebuie să se nevoiască omul? Ce sens au termenii „curăţire", „răstignire", „omorâre"? De ce trebuie ca omul să ia pe umeri crucea lui Hristos, adică suferinţele şi ostenelile ascetice voluntare? Trebuie ca lumea să moară pentru noi şi noi pentru lume?

Asceza are scopul de a pedepsi sau de a nimici trupul sau firea noastră? Este trupul vrăjmaşul omului? Asceza dispreţuieşte trupul omenesc? Care este antiteza dintre trup şi duh? Există între ele adversitate sau chiar vrăjmăşie? De ce ni se sugerează să pătimim, să ne înfrânăm, să postim?

Asceza este scopul vieţii creştinului sau un mijloc pentru izbutirea adevăratului ţel al vieţii lui? Cel ce nu acceptă modul ascetic de viaţă poate să fie un creştin corect şi complet? Poate să dobândească virtuţile adevărate şi să împlinească scopul vieţii lui?

Dacă omul nu îşi va da răspunsurile corecte la întrebările de mai sus si la multe altele asemănătoare, nu va putea să se împlinească din punct de vedere creştin. Dacă nu va accepta asceza în viaţa lui, nu va putea să-L mulţumească pe Dumnezeu. De altfel, dacă filozofia creştină încetează să fie ascetică, atunci va înceta să fie ortodoxă.

Un creştin adevărat trebuie să aibă necontenit în mintea sa cuvintele pe care cu multă înţelepciune le spune Cuviosul Loghin, exprimând perfect idealul ascetic al creştinismului: „Dă sânge şi primeşte duh."