CrestinOrtodox 26-02-2015

ÎMBISERICIREA, INTEGRARE ÎN UNITATEA COMUNITĂŢII BISERICEŞTI Şl ÎNCREDINŢARE ÎN BRAŢELE PĂRINTEŞTI ALE MÂNTUITORULUI HRISTOS.

După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii evreieşti. După Legea lui Moise (Levitic 12,2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un po-rumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului. După acest obicei, femeilor creştin-ortodoxe, la 40 de zile după ce au născut, li se citesc rugăciuni, fiind aduse la biserică împreună cu pruncul lor care, cu această ocazie, se îmbisericeşte, adică i se face începutul intrării sale în Biserică, „numărându-se cu turma cea sfântă a oilor celor cuvântătoare care se numesc cu numele lui Hristos" („Rugăciune pentru prunc" înMolitfelnic, p. 44). Aşa cum Dreptul Simeon odinioară se bucura de vederea Mântuitorului Hristos, tot astfel preotul creştin-ortodox se roagă ca cel nou botezat şi îmbisericit „să se învrednicească de lumina cea înţelegătoare la vremea hotărâtă de Dumnezeu" (ibidem, p. 43).
Imbisericirea presupune formarea continuă a conştiinţei bisericeşti. Cercetările teologice referitoare la dimensiunea slujirii în plan bisericesc au condus la formularea conceptului dogmatic de „Biserică slujitoare" (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, pp. 286-287). Acest concept se fundamentează pe modul de realizare a consensului în adunarea Bisericii. Consensul, aşa cum preciza teologul Paul Evdochimov, „nu rezultă din voinţa tuturor, ci exprimă voinţa comună de conformitate cu Adevărul" (vezi Ortodoxia, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 175). Cu alte cuvinte, acest consens nu se obţine „printr-un vot democratic, ci trebuie să fie întotdeauna conform cu credinţa totală aBisericii, EX CONSENSU ECCLESIAE (prin consensul Bisericii), întrucât Biserica, în totalitatea ei, este măsura adevărului" (Paul Evdochimov, op. cit., p. 173). Cine este însufleţit de sentimentul eclesiologic al unităţii este conştient că nu acţionează în numele comunităţii, adică în locul ei - cum afirma teologul Ioannis Zizioulas (veziFiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 185) -, ci, astfel, se relaţionează cu ea, integrându-se acesteia. Aceasta înseamnă, de fapt, a avea conştiinţă bisericească.
Dar există şi riscul dispariţiei conştiinţei bisericeşti. Din păcate, paradoxal, constatăm că există riscul ca această conştiinţă bisericească să dispară tocmai în mediile în care ea ar trebui să fie mai activă. Relevant în acest sens este următoarea minune săvârşită de Maica Domnului, mijlocitoarea mântuirii noastre, cea care a cunoscut darul vederii mântuirii de către cei care, asemenea Dreptului Simeon, s-au împărtăşit de lumina harului Sfintei Treimi: doi soţi s-au învoit înaintea lui Dumnezeu ca, de la o oarecare vârstă, să trăiască împreună în curăţie trupească. Numai că, ispitindu-se, bărbatul şi-a încălcat promisiunea în Sâmbăta Mare. Atunci, soţia sa, pentru că soţul ei nu a avut ev-lavie fată de sărbătoarea învierii Domnului, a blestemat că ce se va zămisli în ea din acea noapte să fie dat diavolului. Din cei doi s-a născut un băiat de a cărui frumuseţe toţi începeau să se minuneze, în timp ce părinţii lui se întristau din cauza blestemului, într-o bună zi, după ce mama sa i-a mărturisit legătura blestemului, tânărul s-a dus la Patriarhul Ierusalimului şi de aici, îndrumat de acest ierarh, la un duhovnic pustnic, care i-a spus: „Să chemăm, Fiule, pre Stăpâna cea prea fără de prihană, care poate foarte mult asupra dracilor, că aceasta cu totul i-a prăpădit, pierzându-le toată puterea lor şi multe suflete a răpit din mâinile lor şi le-a izbăvit de munca cea veşnică". Şi, săvârşind pustnicul Sf. Liturghie, la ieşirea cu Sfintele Daruri de la Heruvic, tânărul a început să fie muncit de diavol, care l-a dus în Iad. Duhovnicul a continuat cu greu slujba, rugându-se cu lacrimi Maicii Domnului, şi când a strigat „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata..." s-a aflat din nou tânărul luat de diavol care, apoi, s-a şi împărtăşit. Intrebat despre cele întâmplate, tânărul a mărturisit că „diavolul l-a aruncat într-un loc întunecos şi urât mirositor în care se aflau sufletele nenumărate ale păcătoşilor care muncesc şi, venind Maica Domnului, l-a scos din acel loc de chinuire şi, astfel, s-a aflat din nou în biserică" (Minunile cele maipresus de fire alePreasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Măria, Cultura Românească SAR, Bucureşti, pp. 133-134).
Scopul îmbisericirii îl constituie îngrijirea caracterului bisericesc. O conştiinţă bisericească nu poate judeca în termenii unui dualism gnostic: bun versus rău, pozitiv versus negativ. Doar o eroare de tip gnostic ar putea să explice ireconciliabilitatea opiniilor pro şi contra aflate în dezbatere în Biserică! Punctul de convergenţă între creştini, în calitate de membri ai Bisericii, îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos, unicul cap al Bisericii şi singura sursă a Adevărului. Oare, mai sunt creştini cei care nu au conştiinţă bisericească şi au pierdut, astfel, caracterul bisericesc? Numai o conştiinţă bisericească este capabilă să realizeze sinteze teologice care să conducă spre unitate şi unicitate. Din această cauză, considerăm că scopul îmbisericirii trebuie să îl reprezinte îngrijirea caracterului bisericesc, unica garanţie a menţinerii unităţii bisericeşti.
Unica garanţie a păstrării consensului bisericesc o constituie caracterul creştin autentic. Marele precursor al psihologiei ociale de astăzi, Gustave Le Bon, considera credinţa ca fiind forţa remarcabilă prin care masele pot fi conduse: „Să insufle credinţa, indiferent că e vorba de credinţa religioasă, politică sau socială, de credinţa într-o epocă, într-o persoană, într-o idee, acesta este, mai ales, rolul marilor conducători. Dintre toate forţele de care dispune umanitatea, credinţa afost dintot-deauna printre cele mai remarcabile. Pe bună dreptate îi atribuie Evanghelia puterea de a urni muntii din loc. A-i da omului o credinta înseamnă a-i inzeci fortele. Marile evenimente ale istoriei au fost deseori realizate de credincioşi obscuri, al căror singur bun era credinţa. Nu cu literaţi şi filozofi, şi mai ales nu cu sceptici, s-au întemeiat religiile care au stăpânit lumea şi vastele imperii ce au cuprins întreg Pământul" (Psihologia mulţimilor). Din păcate, în condiţiile în care, din punct de ve-dere sociologic, se pune din ce în ce mai mult accentul pe virtutea credinţei, constatăm o slăbire a acesteia tocmai în mediile religioase. In această situaţie, singura soluţie o reprezintă practicarea unei vieţi religioase care să urmărească întărirea virtuţii credinţei. Din punct de vedere creştin-ortodox, aceasta înseamnă construirea unor adevărate caractere bisericeşti.
De aceea, consideram că rezistenţa creştină se poate manifesta în special prin cultul bisericesc. In prima jumătate a secolului XX, Biserica Ortodoxă Română fusese criticată pentru ritualismul în care se presupunea că era încorsetat cultul ei: „S-a zis că ea (Biserica Ortodoxă Română - n. n.) dă o prea mare importanţă cultului extern, ritualului, şi încătuşează în chip prea tiranic conştiinţele credincioşilor..." (C. Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul, Editura Librăriei Leon Alcaly, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, p. 151). Din păcate, această percepţie eronată i-a ţinut la distanţă, şi continuă să-i mai ţină încă, pe unii dintre intelectualii vremii. Cu toate acestea, cercerările întreprinse de aceştia asupra modului în care Biserica Ortodoxă Română a supravieţuit regimului comunist ateu din România ar putea reconsidera funcţia socială a cultului liturgic, pe lângă cea specific duhovnicească. Cultul liturgic a reprezentat forma de „rezistenţă" atât a Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a celorlalte confesiuni creştine din ţara noastră, în faţa unui regim comunist dictatorial şi ateu. Inalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania, referindu-se la menţinerea vieţii liturgice în România ca formă de rezistenţă în faţa regimului comunist, spunea: „Funcţia principală a Bisericii este cea sfinţitoare, iar sfinţirea se face prin intermediul actului liturgic. Acest act liturgic s-a menţinut permanent în Biserică" (Valeriu Anania, Nu avem acces la universalitate decât prin etnic, în 22, n. 40,19 octombrie 1990, p. 15). O constatare similară este făcută şi de tânărul istoric George Enache: „In linii generale, aşa a fost înţeleasă şi tolerată religia de-a lungul epocii comuniste, rostul Bisericii fiind redus la un rol exclusiv liturgic" (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 17). Aceste afirmaţii ne îndreptăţesc să tragem concluzia că supravieţuirea conştiinţei creştine în vremurile de dictatură comunistă s-a datorat tocmai „încapsulării" Bisericii Ortodoxe Române în ritualul său cultic. Pr. Dr. Bogdan Aurel Teleanu