CrestinOrtodox 15-10-2014

Judecata particulară se săvârşeşte doar pentru suflet, căci trupul se află în mormânt în acea vreme, aşteptând învierea sa. Judecata de obşte se săvârşeşte atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului înviat şi reunit din nou cu acesta, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5,10).

Judecata particulară se desfăşoară vreme de 40 de zile, interval în care sufletele păcătoşilor trec prin aşa-numitele vămi ale văzduhului, la care demonii cercetează cu multă atenţie păcatele omeneşti. Iar la judecata de obşte sentinţa se pronunţă pe loc, fără cercetare, căci înaintea Judecătorului lumii nu există taine, totul este descoperit înaintea ochilor Lui (Ps. 138,15-16).

Judecata particulară determină vremelnic starea omului care trece din această lume. Pentru păcătoşi, după această judecată, este cu putinţă o oarecare îmbunătăţire a stării de dincolo de mormânt prin puterea rugăciunilor pentru cei adormiţi făcute de Biserică şi prin milosteniile săvârşite spre pomenirea lor. Iar la judecata cea de obşte a lui Dumnezeu este hotărâtă pentru veşnicie soarta oamenilor care au plecat de pe pământ. Fără drept de apel.

Invăţătura despre judecata particulară este cunoscută încă din Biserica Vechiului Testament. Preaînţeleptul Isus, fiul lui Sirah, scrie: Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârşitului, să dea omului după căile lui [...] şi la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui (Sir. 11, 28-29). De vreme ce înţeleptul vechi-testamentar vorbeşte despre răsplata fiecăruia în ziua morţii sale, e limpede că el are în vedere judecata particulară şi nu pe cea de obşte.

Adevărul exprimat aluziv în Vechiul Testament despre judecata particulară a lui Dumnezeu este limpede vădit în Noul Testament. Domnul Iisus Hristos a spus că drepţii nu vor veni la judecata particulară, căci diavolul nu are pentru ce să-i învinuiască (In 14,30). Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (In 5, 24). A cunoscut aceste cuvinte ale Domnului şi Sfântul Apostol Pavel, care mărturiseşte corintenilor: Voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul (II Cor. 5, 8). Această petrecere cu Domnul se împlineşte cu cei drepţi îndată după ce sufletul părăseşte trupul. Acelaşi apostol scrie filipenilor: Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine (Filip. 1, 23). Principalul sens al acestor cuvinte este următorul: apostolul preferă moartea îndată decât continuarea vieţii pământeşti, căci este încredinţat că sufletul lui se va uni cu Hristos, Care îi va aduce fericirea mult râvnită chiar înainte de învierea din morţi.

Adventiştii resping judecata particulară. Insă nedreptatea învăţăturii lor este limpede vădită de îndată ce se compară poziţia acestora cu cuvintele mai sus menţionate ale Sfântului Apostol Pavel: [...] este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evr. 9, 27). Urmarea imediată a judecăţii după moarte este exprimată aici atât de categoric, că nu se poate ca prin cuvântul „judecată" să se înţeleagă judecata cea înfricoşătoare - Judecata de Apoi a lui Hristos. Judecata de Apoi va avea loc la sfârşitul vremurilor, iar judecata particulară se săvârşeşte îndată după moartea fiecăruia dintre noi.

Nu se referă la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos expresia că oamenii trebuie o dată să moară, după care să fie judecaţi, deoarece la înfricoşătoarea Judecată se vor arăta nu doar adormiţii de acum împreună cu trupurile lor înviate, ci şi toţi cei vii cu trupurile lor schimbate (vezi I Cor. 15, 51); pentru că e limpede că până în clipa înfricoşătoarei Judecăţi vor fi oameni vii care vor locui pe pământ şi vor fi surprinşi pe neaşteptate de cea de a Doua Venire a lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel descrie aceasta foarte exact: cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (I Tes. 4,16-17).

Cum vor fi răpiţi cu trupurile lor cei vii pe nori, aceasta apostolul o lămureşte destul de limpede prin cuvintele: lată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire (I Cor. 15, 51-53).

Şi întâmplarea cu tâlharul răstignit de-a dreapta lui Hristos, care s-a pocăit, ne vorbeşte, de asemenea, despre trecerea prin moarte la viaţa de pe cealaltă lume înainte de Judecata cea înfricoşătoare din ziua de apoi. Prin ce cuvinte se adresează Mântuitorul tâlharului? El nu îi spune: „Deoarece te pocăieşti şi crezi în Mine, Eu îţi voi stabili, după mulţi şi mulţi ani, la cea de-a Doua Mea Venire, un loc minunat în împărăţia cerurilor", ci, dimpotrivă, îl încredinţează prin scurte şi categorice cuvinte că-l va duce în locul veşnicei fericiri îndată după moartea lui: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43).

Sfântul Apostol Petru mărturiseşte şi el despre judecata particulară a lui Dumnezeu, făcând o paralelă între oamenii păcătoşi şi îngerii căzuţi. Despre cei de pe urmă el scrie că Dum- nezeu i-a aruncat în iad, legându-i cu lanţurile întunericului (desigur, după ce i-a osândit ca vrednici de o asemenea stare) şi i-a dat să fie păziţi spre judecată (II Ptr. 2, 4), adică spre Judecata cea înfricoşătoare, spre judecata zilei celei mari, după cuvintele Sfântului Apostol Iuda (1, 6).

După ce a spus una ca aceasta despre mai dinainte osândiţii demoni, Sfântul Apostol Petru trece la tema judecăţii oamenilor. Despărţind pe cei drepţi de cei păcătoşi, el pronunţă aceste cuvinte extrem de importante: Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii (II Ptr. 2, 9). Cum şi unde sunt ţinuţi în chinuri nu se spune limpede. Dar e vădit că ei sunt ţinuţi în chinuri nu în această viaţă vremelnică, de acum, unde cei necuraţi, de obicei, sunt bine rânduiţi şi nu au necazuri până la moartea lor (Ps. 72,4), ci în iad, care este loc al chinurilor.