CrestinOrtodox 14-10-2014

A dedica o întreagă carte nu artei culinare, ci doar mâncatului pur şi simplu, respectiv renunţării la acest lucru, adică postitului, poate părea la prima vedere cu totul deplasat. Nu este oare mâncatul unul din lucrurile cele mai naturale de pe pământ, unul care n-ar avea prin urmare nevoie de o privire atât de serioasă? Şi totuşi nimic nu-i mai misterios decât cotidianul. Când e vorba de om, mâncatul înseamnă mult mai mult decât asigurarea hranei necesare trupului. La fel şi postitul e mai mult şi altceva decât de a nu face asta sau a o face doar într-o formă redusă.

Dacă omul n-ar fi om, atunci mâncatul sau nemâncatul n-ar merita o interogaţie specială. Animalul mănâncă sau nu mănâncă în funcţie de cum îi porunceşte instinctul. Dat fiind însă că omul este om, adică acea fiinţă minunată care cu ambele picioarele stă pe pământ, dar al cărui creştet ajunge până la cer, întrucât instinctului i se adaugă spiritul, mâncatul sau nemâncatul sunt pentru el în cel mai înalt grad lucruri demne de interogat, cu alte cuvinte care i se oferă spre a fi interogate. Ca toate celelalte acte vitale, ele îi sunt o pro-vocare, problematice în mai multe privinţe. El trebuie să le integreze printr-o decizie liberă în existenţa sa personală, ba chiar devenirea sa ca persoană constă nu în ultimul rând în această integrare conştientă şi liberă a unor astfel de acte în sine „naturale". O astfel de integrare nu este lipsită de riscuri. Poate să reuşească, dar poate şi să eşueze. De cele mai multe ori pentru a deveni cu adevărat om e nevoie de o întreagă viaţă. Dacă această integrare nu reuşeşte, atunci procesele vitale, naturale în sine, devin într-o formă autonomizată şi înstrăinată ceea ce Părinţii numeau pathos, adică suferinţă şi patimă totodată.

De aceea atât mâncatul, cât şi postitul sunt pentru om acte demne de interogat în cel mai înalt grad, acte care pun sub semnul întrebării existenţa sa ca om, o supun într-un mod elementar unei probe de foc, şi pe care trebuie să le interogheze dacă nu vrea să le cadă victimă. în definitiv toţi ştim foarte bine acest lucru. „Arată-mi cum mănânci, ca să-ţi spun cine eşti", am putea spune, parafrazând un cunoscut proverb. Punându-ne aici această întrebare putem spera să aflăm nu numai ceva despre mâncat şi postit, ci şi câte ceva despre om, adică despre noi înşine. Şi aceasta într-un domeniu în care, aşa cum se va vedea, cu toţii suntem extrem de vulnerabili, oameni, ba chiar mult prea mult oameni.

Să nu se mire deci nimeni dacă mai întâi ne vom ocupa mai ales de devierile existente în acest domeniu. Chiar şi în ştiinţele exacte nu arareori un proces este perceput în esenţa sa proprie, ba chiar şi în existenţa sa pur şi simplu, doar după ce ne-am dat seama de evoluţiile lui eronate. Cercetătorul ajunge să înţeleagă cum anume funcţionează un organ sănătos analizând un organ bolnav.

In chip asemănător abia pe parcursul prezentării tuturor derapajelor imaginabile ale mâncatului şi a metodelor de a le stăpâni ne vom da seama ce anume înseamnă de fapt mâncatul şi postitul pentru om ca om. Cu ajutorul contrastelor şi al umbrelor va reieşi în cele din urmă şi mai limpede „binecuvântarea mâncatului".

La final un cuvânt personal. Aceste pagini au fost redactate în urmă cu douăzeci de ani, dar autorul nu s-a putut hotărî să le dea spre publicare. Ele îşi datorează apariţia unui articol pe care l-am citit din întâmplare într-un cotidian în urmă cu decenii. Era vorba acolo de strania deviere de care suferă mulţi contemporani de-ai noştri - aşa-numitul fenomen al mâncatului în exces sau hiperfagiei (overeating). Un viciu ascuns, se părea, pentru că adeseori chiar şi oameni cei mai apropiaţi de cei aflaţi în cauză nu ştiu nimic despre asta. Din consternarea iniţială a crescut cu timpul dorinţa de a înţelege mai bine cum stau lucrurile. Lectura unei părţi a literaturii de specialitate aflate în continuă creştere s-a dovedit a fi, cu tot câştigul informaţional punctual, nesatisfăcătoare în cele din urmă. Mult mai rodnică a fost în schimb o readâncire în lectura primilor Părinţi ai monahismului. Curând s-a ivit nevoia de a nu păstra doar pentru mine ceea ce aflasem, ci de a o împărtăşi tuturor acelora cărora aceste izvoare le sunt poate ferecate.

O rezistenţă interioară m-a împiedicat în schimb să public manuscrisul final. Aveam într-un fel sentimentul neplăcut că sunt de fapt un făţarnic care scrie distant despre suferinţele altora ca şi cum el însuşi n-ar fi afectat de aceasta. Spre deosebire de lectura literaturii ştiinţifice moderne însă, Părinţii nu permit iluzia unei distanţe reci. Nu-i înţelegi decât atunci când te laşi pe seama lor. Atunci însă te vezi nevoit în mod inevitabil să arunci mai întâi o privire adâncă în propriul suflet, şi astfel să priveşti în faţă în mod inevitabil lucruri a căror existenţă nici măcar nu o bănuiai.

Să o spun fără ocolişuri: după redactarea acestei cărţulii mi-a devenit limpede că mâncatul sau nemâncatul erau chiar şi pentru mine mai pline de întrebări decât bănuiam iniţial. Desigur, ca monah şi eremit respectam un regim sever şi mereu acelaşi, aşa cum învăţasem de la părintele meu duhovnicesc. Viciul îmbuibării (over-eating, hiperfagiei) îmi este - slavă Domnului! - necunoscut din proprie experienţă. Pe parcursul studiilor mele am înţeles însă din ce în ce mai limpede faptul că eram mult mai vulnerabil decât aş fi crezut la diferitele forme de manifestare legate de acest temut viciu şi care de cele mai multe ori n-au nimic de-a face cu mâncatul sau cu băutul. Aparenta „sănătate" în acest domeniu s-a dovedit astfel a fi una înşelătoare. Poţi să ai o relaţie „nefracturată" cu mâncatul şi băutul, patima stă mereu la pândă şi aşteaptă doar momentul potrivit să-ţi „sară la gât".

Şi atunci, îmi spuneam în sinea mea, nu este oare o pură făţărnicie să scrii de la o distanţă aparent sigură despre diferitele deraieri privind mâncatul şi despre metodele de a le stăpâni, ca şi cum toate acestea nu m-ar privi în mod personal? Ca şi cum eu însumi aş fi alungat o dată pentru totdeauna din sufletul meu toate aceste deraieri? Am dat atunci peste textul următor al lui Paladie despre avva Macarie Alexandrinul, preot în Kellia şi unul dintre cei mai renumiţi Părinţi ai pustiei Egiptului, şi pe deasupra dascăl al avvei Evagrie, căruia îi datorez cele mai bune din intuiţiile mele: „Intr-una din zile, spre ultima lui bătrâneţe, găsind un moment potrivit, m-am dus şi m-am aşezat în faţa uşii lui pentru a asculta ce spune sau ce face, socotindu-l, aşa bătrân cum era, mai presus de om. Era înăuntru, cu totul singur, un om ajuns în jurul a o sută de ani şi fără dinţi. Dar se lupta cu sine şi cu diavolul şi zicea: «Ce vrei, bătrâne rău? Iată, te-ai uns şi cu unt-delemn şi ai gustat şi vin! Ce mai vrei, bătrâne rău?» Aşa se înjura pe sine. Apoi, către diavol: «Nu cumva îţi mai sunt dator cu ceva? Nu găseşti nimic. Pleacă de la mine!» Şi bombănind în sine, zicea: «Pleacă, bătrâne mâncăcios! Până când voi fi cu tine?»".

Dacă aşa stau lucrurile, mi-am spus, şi dacă nu poţi să spui niciodată că l-ai învins pe potrivnicul o dată pentru totdeauna, atunci pot să dau la tipar această carte fără să fiu bănuit de către toţi aceia pentru care mâncatul şi băutul constituie probleme reale că aş fi un făţarnic. Dedic aceste pagini tuturor confraţilor necunoscuţi care au naufragiat din pricina unui act în aparenţă atât de inofensiv cum este mâncatul şi băutul, şi care se străduiesc, singuri sau în grupuri de terapie (cum e aşa-numitul „OVEREATERS ANONYMOUS"), să-şi recâştige o relaţie normală cu mâncarea şi băutura. Iar celorlalţi le doresc ca aceste pagini să le fie de ajutor pentru a-şi cunoaşte ungherele ascunse ale propriului suflet.