CrestinOrtodox.ro 14-10-2014

Fiecare pas pe calea vieţii duhovniceşti a creştinului nu reprezintă altceva decât mişcarea de pocăinţă a inimii, care îşi vede păcatele sale. Odată cu pocăinţa se deschide, pentru cel care a început să creadă, uşa în lumea bisericească şi numai prin pocăinţă i se vor deschide lui uşile Raiului. Mai pe scurt vorbind, începutul pocăinţei reprezintă începutul mântuirii.

In zilele noastre foarte mulţi oameni, care au cunoscut adâncurile întunecoase ale necredinţei, ale ateismului, care au gustat roadele păguboase ale păcatelor, dar din mila lui Dumnezeu au fost scoşi din acest iad, chemaţi la lumină, la deşteptare, la viaţă, prin căinţă, prin Taina Sfântului Botez, prin mărturisirea păcatelor lor, prin primirea iertării în Taina Pocăinţei, prin primirea puterilor harice în Taina Sfintei Euharistii, se nasc la o nouă viaţă, cu totul diferită de aceea pe care au trăit-o până acum. Dar această viaţă nouă cere renunţarea la multe idei anterioare, la multe valori, la anumite deprinderi, cunoştinţe, gusturi - adeseori, aproape apusul acestui haos al păcatului, care a rămas acolo, în urmă, tăiat de începutul pocăinţei mântuitoare. Acest proces al refuzului celor vechi, al renaşterii, al reînvierii sufletului este destul de dificil, nu este la fel pentru toţi şi este tainic. Pe fiecare om, Dumnezeu, pe căile numai de El ştiute, îl scoate din această Sodomă păcătoasă, din robia egipteană, şi îl duce prin pustiul curăţirii în pământul făgăduinţei. (Profund şi temeinic priveşte acest moment al începutului vieţii duhovniceşti Sfântul Teofan Zăvorâtul în cartea sa Calea către mântuire.)

Despre felul cum trebuie să ne căim de păcatele făcute, care sunt aceste păcate, cât de grele sunt ele, cum să le abandonăm şi să nu le repetăm - despre toate acestea există destul de multe îndrumări scrise, despre ele vorbesc des preoţii în biserici, despre ele ştiu şi singuri mulţi dintre cei care au venit la credinţă, deoarece nu este greu să observi păcatele exterioare făcute cu fapta şi cu cuvântul, să-ţi vezi înclinaţiile şi patimile proprii. Desigur, şi pe aceste prime trepte către evlavie fiecare nou convertit întâmpină nu puţine obstacole, hotare, dificultăţi, necazuri; dar tuturor le este clar că răul dă ştire despre sine - sunt necesare doar bărbăţia şi hotărârea, hotărârea fermă de a începe o nouă viaţă şi de a renunţa definitiv la cea veche. Şi, iată, de la primele mici biruinţe asupra sinelui, omul convertit simte o mare uşurare lăuntrică, o eliberare, o împăcare cu Dumnezeu, cu conştiinţa, cu oamenii, aruncă parcă de pe umerii săi o mare greutate care 1-a împovărat toată viaţa, simte bucuria şi fluxul noilor puteri şi cu mare entuziasm intră în lumea tainică bisericească, într-o nouă familie, începe o nouă viaţă. Şi, dacă creştinul nou-lumi-nat a reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să-şi lepede păcatele anterioare şi să-şi îndrepte toate puterile sale reînviate pe o nouă cale, atunci începe pentru el ce este mai important şi mai greu.

Faptul că omul îşi vede multe din păcatele sale îl smereşte foarte tare, îi dă o reprezentare corectă despre sine, îi insuflă frică, cutremur în faţa judecăţii lui Dumnezeu; el întrezăreşte atunci şi acea direcţie pe care pentru început trebuie s-o urmeze. Dar când credinciosul îşi va tăia, prin mila lui Dumnezeu, căderile sale, atunci chipul pocăinţei se complică, se rafinează şi apare pericolul de a pierde această singură cale dreaptă spre mântuire, iar el poate coti pe drumul larg al autosuficienţei şi al mândriei. Căindu-ne de vechile păcate, lăsând viaţa întinată de mai înainte, primind iertare de la Dumnezeu, noi rămânem totuşi purtători de multe boli duhovniceşti, de patimi, de deprinderi păcătoase - constatăm că suntem bolnavi cu inima, cu mintea, cu voinţa, cu toate sentimentele noastre.

Păcatele sunt iertate, dar patimile sunt încă vii: faptele păcătoase nu le facem, dar înclinaţia spre ele, setea de ele este vie şi toate acestea cer încă multe eforturi de pocăinţă, multe lupte, multe strigăte de durere şi rugăciuni către Milostivul Doctor - Domnul nostru iubitor de oameni. Dar până când va fi aşa? Cât timp trăim în trup!

Iată, aici apare poticnirea: această cale devine foarte neatractivă pentru mulţi - pocăinţa continuă, continua nemulţumire de sine, neîncrederea în sine, suspiciunea faţă de toate sentimentele proprii, faţă de toate mişcările sufletului, o oarecare tensiune lăuntrică permanentă, durere, amar. Şi aşa, dintr-odată, omul vrea să primească liniştea deplină, confortul interior, sentimentul mulţumirii duhovniceşti de sine însuşi, sentimentul importanţei alegerii sale. Este bine ca cel care a păşit de curând pe acest drum al creşti-nismului să întâlnească un îndrumător bun, care îi va arăta de la început calea cea dreaptă, îl va învăţa să nu se îndepărteze de întristarea mântuitoare şi de zdrobire, să nu respingă această vedere neplăcută, dar folositoare a urâţeniei sufletului propriu, să nu o acopere cu părerea falsă despre sine şi cu îndreptăţirea, ci să poarte această durere ca pe o cruce, ca pe o mărturie dreaptă a căii alese corect (deoarece aceste necazuri care provin de la firea noastră cea căzută au fost profeţite de Mântuitorul următorilor Săi: în lume necazuri veţi avea! Cine nu-şi va urî sufletul său, viaţa sa, nu poate fi ucenic al lui Hristos!). Ca garanţie pentru bucuria viitoare să păstreze această judecare de sine ca pe sarea evanghelică, fără de care orice lucrare a sufletului pe loc mu-cegăieşte şi începe să răspândească miros urât. Dar cât de des se întâmplă invers! Aceasta a devenit o boală răspândită în timpul nostru: oamenii, cu iubirea de plăceri înrădăcinată înăuntrul lor, au înclinaţia să caute întotdeauna şi în toate confort şi plăcere, iar viaţa duhovnicească o înţeleg ca pe un mijloc de primire grabnică a „fericirii" lăuntrice, a liniştii plăcute, a euforiei. Şi, iată, se observă următorul tablou: şi-a mărturisit cel nou-convertit păcatele anterioare, a mers la biserică, de câteva ori, şi-a mai amintit la mărturisire ceva din trecut, a învăţat puţin să se roage, a început o viaţă lăuntrică ordonată, dar mai departe nu vede: „Trăim normal, nu prea păcătuim. Ei bine, mai vin diferite gânduri păcătoase, învie unele patimi în inimă, dar asta se întâmplă tuturor, în schimb, câte fapte bune facem acum..." etc. Se poate întâmpla chiar de la bun început ca omul să nu simtă bolile proprii. Şi dacă nu îşi obişnuieşte privirea să fie atentă la neputinţa sufletului, atunci pocăinţa lăuntrică nu se va lipi de el. Fără aceasta viaţa duhovnicească nu va avea un reper, şi el se va abate pe un drum greşit. Atunci omul nu doar că nu îşi mai vede patimi-le ascunse, ci chiar începe să-şi închipuie că are oarecare daruri înalte - „duhovniceşti", „hari-ce", „sfinte". Toate aceste manifestări ale activităţii sufleteşti care par luminoase, binecuvântate, plăcute lui Dumnezeu creează impresia unei deosebite alegeri, par începutul unei înalte vieţi duhovniceşti.

Intr-adevăr, omului care are o părere bună despre sine, imaginându-şi că se află pe o treaptă duhovnicească înaltă, îi apar o însufleţire ciudată, inexplicabilă, o deşteptare a unor puteri lăuntrice, o neobişnuită înfierbântare, pe care o consideră râvnă sfântă, elanuri de activitate furibundă. Să recunoşti în aceste mişcări sămânţa amăgirii de sine nu este uşor: este necesară multă experienţă duhovnicească pentru a putea deosebi o astfel de înfierbântare bolnăvicioasă de râvna adevărată. Cel ce s-a abătut de la calea dreaptă nu încetează să se numească păcătos, ba chiar se şi consideră aşa. Realitatea e că patimile încep să acţioneze foarte rafinat şi tainic, astfel că recunoaşterea păcătoşeniei există, dar este superficială, mai mult în cuvinte, nu şi în sentimente. Recunoaşterea propriei dreptăţi stă înfiptă adânc în suflet, deşi în cuvinte ea poate să nu se exprime clar.

Este important ca de la bun început să dai o direcţie corectă cursului vieţii duhovniceşti a. credinciosului, să-l fereşti de o asemenea amăgire de sine, să nu admiţi ca el să primească oaza din pustie drept pământul făgăduinţei, adică să nu-i permiţi să se considere mântuit, izbăvit de pericole, când el abia a ieşit pe calea luptei. Iar pentru aceasta este necesar ca, imediat după ce noul convertit se va căi de păcatele făcute mai înainte, să-i vorbim despre viclenia patimilor lăuntrice, să-i deschidem ochii asupra acelei lumi lăuntrice întunecate, cu care el urmează să lupte, asupra acelei lumi viclene care deseori stă sub masca virtuţii şi a dreptăţii. De aceea este important de la început să-i descoperi starea sufletească reală, neplăcută.

Scopul acestei cărţi este, sprijinindu-se pe îndrumările Sfinţilor Părinţi din vechime şi ale părinţilor timpurilor din urmă, să-i protejeze, să-i pună în gardă, să-i sperie, să-i deştepte pe creştinii începători, arătându-le unele curse tainice ale bolilor ascunse ale sufletului, profunzimea căderii noastre şi viclenia duhurilor rele, ca astfel şi singuri să cerceteze şi să observe unele virtuţi exterioare sub care pot fi ascunse mişcări tainice ale sufletului bolnav.
Autorul