Stefan Cazimir 01-09-2014

Rugăciunea cere lucrarea, osteneala noastră - trebuie să ne amintim întotdeauna că împărăţia lui Dumnezeu este a celor care o iau prin străduinţă (Matei 11, 12) -, însă, în esenţă, este un dar al lui Dumnezeu. Un dar - dat în mod liber şi cu dragoste.

Nici o strădanie sau osteneală omenească nu ar putea vreodată să unească făptura şi pe Făcător, zidirea şi pe Ziditor, dacă nu ar avea puterea insuflată de însuşi harul lui Dumnezeu. Nici o nevoinţă sau luptă n-ar putea atinge ţelul înalt de a primi Viaţa dumnezeiască, dacă n-ar fi binecuvântată şi dăruită de însuşi Dătătorul de Viaţă. Esenţa adevăratei rugăciuni - unirea inimii cu Dumnezeu - este pur şi simplu cu neputinţă pentru orice putere creată, dacă acea putere nu este întărită prin dragostea lui Dumnezeu, nu vine de la El şi nu este oferită ca dar făpturii pe care El tânjeşte să o aducă deplin întru viaţă.

Cugetă, aşadar, la ce înseamnă ca rugăciunea să vină la om ca un dar al dragostei lui Dumnezeu. El îi dă omului un ţel şi mijloacele de a-l atinge. El plineşte o sarcină care n-a fost dată nici unei alte făpturi din mulţimea covârşitoare a lucrărilor Sale creatoare: să sălăşluiască, trup şi suflet, în plinătatea prezenţei Sale. Nici chiar Sfinţii îngeri nu sunt chemaţi la o asemenea părtăşie. Domnul dă darul acesta omului nu ca un gând întârziat al creaţiei, ci ca pe însăşi substanţa vieţii omului. Viaţa omului este menită a fi o viaţă de rugăciune. Omul este menit a primi în inima sa Lumina lumii (Ioan 9, 5). Dumnezeu şi omul sunt meniţi a trăi împreună, acum şi în veşnicie1.

Priveşte cum întreaga iconomie dumnezeiască - istoria neamului nostru în creaţia lui Dumnezeu - a fost modelată de acest dar. Dumnezeu l-a făurit pe om dintru început pentru unirea cu El. Când simplitatea comuniunii dumnezeieşti a fost întreruptă prin călcarea poruncii, când omul a primit în inima sa altă lege şi altă dragoste, Dumnezeu a răspuns pregătindu-l pe om pentru întoarcerea la harul Lui cel adevărat. Cel Care a fost jertfit de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8; cf. I Petru 1, 18-20; I Corinteni 2, 7-10) l-a împiedicat pe om să-şi înveşnicească păcatul, scoţându-l din Rai, pentru ca prin osteneli şi lupte să afle calea spre Cruce, care, tainic, fusese deja de faţă în Grădină1. La plinirea vremii, El însuşi a venit în lume ca Om, ca noul Adam, unind din nou în El însuşi cele ce erau sfâşiate şi dezbinate în noi, redându-ne posibilitatea acelei uniri pe care o reprezintă rugăciunea adevărată. Jertfindu-Se pe Cruce, El a luat asupră-Şi chiar şi moartea în numele nostru, pentru ca rodul păcatului să fie depăşit şi biruit; şi, înviind din mormânt, „pe cei căzuţi din viaţă i-a îndreptat la aceeaşi"2. Viaţa făgăduită în Rai - o viaţă de slavă şi comuniune cu Dumnezeu - a fost iarăşi pusă înaintea omului. Inălţându-Se cu trupul la Cer, Domnul nostru a lucrat pe deplin întru Sine toate cele făgăduite nouă şi ne-a trimis pe Sfântul Duh, pentru ca inimile noastre să fie mişcate spre slava Lui. Astfel, ni s-a dat putinţa să cântăm: „învierea lui Hristos văzând"1 şi, cu aceasta, am văzut făgăduinţa deplină a rugăciunii şi a vieţii, dată cu atâta milostivire de Dumnezeu.

Inceputul rugăciunii, aşadar, este pârga în inimă a dorului nostru cel mai adevărat, a locului nostru drept şi cuvenit în creaţie, a binecuvântatei şi adevăratei acceptări de către noi a istoriei, a vieţii, a dragostei şi a chemării dumnezeieşti. Ele sunt răspunsul inimii la acest dar pe care Dumnezeu l-a dat din primele clipe ale facerii, împlinit acum nu în general, legat de întreaga creaţie, ci în viaţa acestei persoane unice pe care a făurit-o Dumnezeu.

Arhimandritul Irineu

1 Cf. începutului cărţii- Sfântului Inochentie al Alaskăi, In-
âication ofthe Way into the Kingdom ofHeaven [Arătarea căii spre împărăţia cerurilor}; „Oamenii au fost făcuţi nu numai ca să trăiască aici pe pământ, ca animalele, care pier după moarte, ci cu singurul scop de a trăi cu Dumnezeu, şi de a trăi nu o sută sau o mie de ani, ci veşnic."

2Cf. Facerea, cap. 2 şi 3, despre neascultarea cea dintâi şi izgonirea din Rai a lui Adam şi a Evei. Despre Pomul Vieţii din Rai ca o preînchipuire a Crucii, vezi mai jos, p. 166, nota 1. Multe scrieri patristice şi cântări ale Bisericii alătură şi compară, de asemenea, Pomul Cunoştinţei din Rai cu Crucea; vezi ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, trad. de Constantin Făgeţan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001.
3Din troparul Născătoarei de Dumnezeu din Binecuvântările învierii de la Utrenia Duminicii: „Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit; şi bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, şi pe cei căzuţi din viaţă i-a îndreptat la aceeaşi, Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi Om."