Prologul cartii Abisurile gandirii si simtirii umane
PROLOG
Oare viata umana nu este un pelerinaj in abisuri, din moment ce orice problema serioasa pe care o formuleaza atat omul pentru el insuşi, cat şi lumea pentru om, conduce gandirea in abisuri? intrebarea referitoare la adevar nu este o problema abisala? Cautand adevarul, patrunzand in lacaşul adevarului,gandirea omului se sfarama intotdeauna de abisuri infricoşatoare. Şi ce se intampla cu problema dreptatii, a binelui şi a raului? Oare nu toate se vadesc a fi abisuri şi prapastii, nu toate se arata a fi pelerinaje triste şi dureroase? Gandirea nesatula a omului, calauzita de un anume impuls, se avanta cu entuziasm de la o problema la alta, dar nu reuşeşte sa-şi afle indestulare. Şi intotdeauna se petrece aşa pana cand nu-şi va asuma, intr-o incordare maxima, chestiunea in acelaşi timp singulara şi duala referitoare la Dumnezeu şi la om - problema capitala, de a carei rezolvare atarna soarta umana in orice lume.
Ai urmarit [pana la capat] misterul omului şi ce ai descoperit? Neindoielnic, ai aflat abisuri cumplite, de care fie cugetul, fie inima, fie conştiinta ta se sparge in mii de farame. Calea catre adevarul despre om duce, ah!, in care neguri, in care abisuri!?! Acolo gandirea innebuneşte de durere, de intristare, de strigat, ca şi cum ar paşi intr-un iad fara margini, unde nu domnesc decat „plangerea şi scraşnirea dintilor". Şi se va intampla aşa pana ce, in spatele tuturor negurilor şi abisurilor, vei descoperi samburele heruvimic al fiintei umane - pe Dumnezeu. Cu El paşeşti pe cai luminoase care duc la dezlegarea deplina a celor mai incurcate probleme pentru fiinta omeneasca din orice viata [posibila].
Individul? Ce abisuri din infinitul mare se afla inlauntrul infinitului mic! Şi ce se petrece cu bobul de nisip? Acolo nenumarate taine se zbat şi se dizolva in nemarginitele sale abisuri. intr-adevar, exista ceva anume in lumea noastra terestra care sa nu fie un abis pentru gandirea umana? Frunzulita unei violete, oh, preaindragita mea privighetoare, oare nu sunt abisuri viorelnice pentru inteligenta prearafinata a sufletului tau care vibreaza, scotand triluri de privighetoare? Tipatul unui vultur care zboara in vazduh, zumzaitul albinei ce poarta mierea, nu sunt abisuri ale unei oarecare puteri minunate, inexplicabile pentru mintea, pentru cugetul tau, o, homo saptens, o, homofaber. Şi atunci cand ochiul tau priveşte cu seriozitate fata aproapelui, cate mistere şi enigme nu va desluşi ca se afla acolo! Şi fiecare dintre ele este un abis! Iata, oriunde sufletul tau se va intinde sa se odihneasca, patul de sub el se va preface de fiecare data in carbuni aprinşi, devenind un pat procustian. Şi tu, gandirea mea, cum stai nestingherita ca pe un tron, inlauntrul omului, in micul sau trup? Cel mai trist lucru dintre toate este faptul ca fiecare abis al tau se afunda mai jos de orice hau, care şi atunci cand se ridica la inaltime ramane cu neputinta de atins, cu toate ca pretutindeni, de jur imprejur, este nesfarşit şi netarmurit. Şi tu, simtirea mea, nu eşti oare sora geamana, sau stramoaşa, sau urmaşa, sau parintele acestei [tristeti]?
Exista multe goluri in mintea omului, multe cotloane in conştiinta şi cu mult mai mult in inima omeneasca. Şi acelea sunt cele mai cutremuratoare şi infricoşatoare abisuri dintre toate [abisurile] care il inconjoara pe om. De unde provin? Din rautatea noastra omeneasca, din rautatea umanitatii: izvorasc din pacatul nostru omenesc, din pacatul omenirii.
Pentru ca pacatul e, intr-adevar, un seism, pentru ca pacatele sunt, neindoielnic, asemenea unor cutremure, care ravaşesc intreg sufletul, şi mintea, Şi inima, astfel incat dau naştere inauntru unor prapastii, eroziuni, abisuri. Şi noi ne prabuşim intr-aceste abisale ruine launtrice. Cu toate acestea, fiecare pacat este o boala a mintii, slabiciune a inimii, maladie a sufletului, o boala care, fara incetare, zamis leşte din sine insaşi moartea şi toate cele aducatoare de moarte. Şi, mai presus de toate, fiecare pacat este un iad aflat fie in inima, fie in suflet, fie in minte.
Cel care nu simte aşa inca nu a ajuns pe deplin om, gandirea sa este plina de „pacatul cel nesatios" şi „se desfata in ratacirile lui". Pacatul, cu toate puterile lui, savarşeşte un singur lucru: il dez-indumnezeieşte şi il dezumanizeaza pe om. De aceea, pacatul este intr-adevar pacat, pentru ca se impotriveşte lui Dumnezeu cu toata puterea sa, nu-L voieşte pe Dumnezeu şi le indeparteaza pe toate de El şi de cele dumnezeieşti. Indepartandu-l pe om de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti, pacatul il tine departe intr-un chip asemanator atat de propriul sine, cat şi de ceea ce face din el o fiinta pretioasa, unica şi dumnezeiesc nemuritoare. Procesul dez-indumnezeirii omului se desfaşoara intotdeauna concomitant cu procesul dezumanizarii, altfel spus acest process are o valenta atat singulara, cat şi duala. Este o realitate evidenta in universul nostru terestru; cu cat mai putin Se salaşluieşte Dumnezeu in om, cu atat mai putin intra omul in comuniune cu aproapele sau. Oare in sufletul unui ateu mai exista vreo urma de umanitate? Un ateu este inevitabil şi intotdeauna anti-om, şi, prin urmare, şi un ne-om.
Numai atunci cand gandirea umana se va adanci in Logosul atotcuprinzator, se vindeca pe sine de toate ranile, dobandite in abisuri, se tamaduieşte de toate bolile, izbavindu-şi şinele de toate mortile, precum disperarea, scepticismul, relativismul, pozitivismul, pesimismul, şi, in general, de orice vampirism, care nu este altceva decat satanism camuflat.
Iar satanismul are un singur nume: legiune. Afundandu-se gandirea umana in Gandirea atotcuprinzatoare, se boteaza şi se impartaşeşte de ceea ce este Veşnic, de ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc, astfel incat nici un uragan nu este in stare s-o arunce in disperare, frica, vampirism, demonism sau iad.
Qrice om trebuie sa cunoasca, dincolo de toate celelalte, de care are cunoştinta, urmatorul fapt: numai in Dumnezeu-Omul gandirea omului se preschimba treptat in Atotgandire, intru Logosul insuşi. Fara Dumnezeu-Omul, gandirea omului este cu totul nesabuita. Zidita pe Ceea ce este Veşnic, adica pe Ceea ce este divino-uman, ea insaşi poate sa se opuna oricarei morti şi sa invinga orice satanism, de oriunde s-ar napusti ele.
Puterea gandirii omeneşti este nesfarşita şi nemarginita, fiindca işi are originea in Cel nesfarşit şi nemarginit. Pana şi noi, in limitele universului nostrum uman, cu experienta dobandita, ştim ca numai Dumnezeu-Omul Hristos este Cel fara de sfarşit, fara hotar - Cel veşnic. Pentru aceea, numai in El gandirea omeneasca se metamorfozeaza din nefiinta in Fiinta care este deasupra a toate, [trecand] de la moarte la viata, de la efemer la eternitate. in El, şi numai in El, gandirea omului se preschimba in gandire-dumnezeiasca, fiecare gand in gand-dumnezeiesc; şi in aceasta consta izbavirea gandirii omeneşti de necugetare, indumnezeirea, incuvantarea şi afla rea sensului ei. Pana in acea clipa gandirea este pentru om fie o şa foarte grea, fie cea mai mare intristare, fie cel mai intunecat iad, fie, vai mie, atot-tristetea, iadul insuşi. Se face Rai, gandirea se face Rai, Rai cu totul pentru om numai dimpreuna cu Dumnezeu-Omul şi intru Dumnezeu-Omul. Daca nu este aşa, aratati-mi [calea] voi, cei oprimati de gandirea voastra, ca eu, cu toata inima, cu tot sufletul şi cu toata mintea mea sa va pot urma. Şi pana acolo, pana acolo, pana acolo, in numele omului raman cu totul alaturi de Dumnezeu-Omul... Dar unde se afla El, Dumnezeu-Omul? Iata-L, se afla indaratul fiecarui abis, intotdeauna Mantuitorul se afla indaratul oricarui iad, oricarei morti, oricarui pacat, oricarei tristeti; şi mereu este bucurie şi buna-vestire, unica bucurie eterna şi singura buna-vestire veşnica pentru gandirea omului, pentru simtire, pentru conştiinta, pentru suflet. Şi aceasta, in toate lumile, in toate vietile, in toate veşniciile.
Toate sunt pentru om blestem, iad, pana vor ajunge sa se prefaca in [realitati] divino-umane. Dimpreuna cu Dumnezeu-Omul toate ale omului se fac Rai, Rai, Rai. Şi nu exista sfarşit pentru bucuria ta, omule,cata vreme eşti om, pentru ca numai dimpreuna ca El şi intru El simti ca eşti om veşnic, om ceresc, heruvimic, om cu chip dumnezeiesc. Este tristete, atot-tristete, o, fratii şi tovaraşii mei de tarana, sa fii om fara Dumnezeu-Omul Hristos! Aceasta tristete şi bucurie, asemenea unor baiguieli, sunt consemnate in aceste Abisuri ale gandirii şi simtirii umane, de la inceput şi pana la sfarşit o spovedanie, in care este prezent intreg sufletul, cu toate rastignirile, dar şi cu toate invierile lui. Coboram fara a ne preface in fiece moarte, in fiece iad; şi din acestea nu ne poate scoate, pe nici unul dintre noi, decat Dumnezeu-Omul Hristos, Domnul Cel inviat, Singurul Biruitor al mortii şi Singurul Care ne mantuieşte de pacat in oricare dintre lumi, vazute, nevazute, fizice şi metafizice.
Arhimandrit dr. Iustin Popovici
De Sfanta Cruce 1955,
Manastirea Sfintelor Chilii (Celije)
Newsletter
×
Aboneaza-te la newsletter
Setari Cookie-uri
Despre Cookie-uri
Cookie-uri Necesare
Cookie-uri Statistici
Cookie-uri Publicitate
Cookie-uri Preferinte
CrestinOrtodox.ro foloseste fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta de navigare,
pentru a se integra cu retele de socializare si a afisa reclame relevante intereselor tale. Te informam ca ne-am actualizat politicile de
confidentialitate, pentru a implementa cele mai recente modificari propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice
în ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Protectia datelor tale este importanta pentru noi si iti oferim posibilitatea de
a personaliza modulele cookie pe care le doresti
.
De asemenea, impartasim informatii despre felul in care ne utilizati site-ul, cu partenerii nostri de pe retelele sociale, de publicitate si
de statistica in conformitate cu Politica de confidentialitate.
Termeni si Conditii
Pentru a continua utilizarea serviciilor oferite de site-ul CrestinOrtodox.ro, avem nevoie de acordul dumneavoastra la modificarile aduse la Termeni si conditii (versiunea din ).
PROLOG
Oare viata umana nu este un pelerinaj in abisuri, din moment ce orice problema serioasa pe care o formuleaza atat omul pentru el insuşi, cat şi lumea pentru om, conduce gandirea in abisuri? intrebarea referitoare la adevar nu este o problema abisala? Cautand adevarul, patrunzand in lacaşul adevarului,gandirea omului se sfarama intotdeauna de abisuri infricoşatoare. Şi ce se intampla cu problema dreptatii, a binelui şi a raului? Oare nu toate se vadesc a fi abisuri şi prapastii, nu toate se arata a fi pelerinaje triste şi dureroase? Gandirea nesatula a omului, calauzita de un anume impuls, se avanta cu entuziasm de la o problema la alta, dar nu reuşeşte sa-şi afle indestulare. Şi intotdeauna se petrece aşa pana cand nu-şi va asuma, intr-o incordare maxima, chestiunea in acelaşi timp singulara şi duala referitoare la Dumnezeu şi la om - problema capitala, de a carei rezolvare atarna soarta umana in orice lume.
Ai urmarit [pana la capat] misterul omului şi ce ai descoperit? Neindoielnic, ai aflat abisuri cumplite, de care fie cugetul, fie inima, fie conştiinta ta se sparge in mii de farame. Calea catre adevarul despre om duce, ah!, in care neguri, in care abisuri!?! Acolo gandirea innebuneşte de durere, de intristare, de strigat, ca şi cum ar paşi intr-un iad fara margini, unde nu domnesc decat „plangerea şi scraşnirea dintilor". Şi se va intampla aşa pana ce, in spatele tuturor negurilor şi abisurilor, vei descoperi samburele heruvimic al fiintei umane - pe Dumnezeu. Cu El paşeşti pe cai luminoase care duc la dezlegarea deplina a celor mai incurcate probleme pentru fiinta omeneasca din orice viata [posibila].
Individul? Ce abisuri din infinitul mare se afla inlauntrul infinitului mic! Şi ce se petrece cu bobul de nisip? Acolo nenumarate taine se zbat şi se dizolva in nemarginitele sale abisuri. intr-adevar, exista ceva anume in lumea noastra terestra care sa nu fie un abis pentru gandirea umana? Frunzulita unei violete, oh, preaindragita mea privighetoare, oare nu sunt abisuri viorelnice pentru inteligenta prearafinata a sufletului tau care vibreaza, scotand triluri de privighetoare? Tipatul unui vultur care zboara in vazduh, zumzaitul albinei ce poarta mierea, nu sunt abisuri ale unei oarecare puteri minunate, inexplicabile pentru mintea, pentru cugetul tau, o, homo saptens, o, homofaber. Şi atunci cand ochiul tau priveşte cu seriozitate fata aproapelui, cate mistere şi enigme nu va desluşi ca se afla acolo! Şi fiecare dintre ele este un abis! Iata, oriunde sufletul tau se va intinde sa se odihneasca, patul de sub el se va preface de fiecare data in carbuni aprinşi, devenind un pat procustian. Şi tu, gandirea mea, cum stai nestingherita ca pe un tron, inlauntrul omului, in micul sau trup? Cel mai trist lucru dintre toate este faptul ca fiecare abis al tau se afunda mai jos de orice hau, care şi atunci cand se ridica la inaltime ramane cu neputinta de atins, cu toate ca pretutindeni, de jur imprejur, este nesfarşit şi netarmurit. Şi tu, simtirea mea, nu eşti oare sora geamana, sau stramoaşa, sau urmaşa, sau parintele acestei [tristeti]?
Exista multe goluri in mintea omului, multe cotloane in conştiinta şi cu mult mai mult in inima omeneasca. Şi acelea sunt cele mai cutremuratoare şi infricoşatoare abisuri dintre toate [abisurile] care il inconjoara pe om. De unde provin? Din rautatea noastra omeneasca, din rautatea umanitatii: izvorasc din pacatul nostru omenesc, din pacatul omenirii.
Pentru ca pacatul e, intr-adevar, un seism, pentru ca pacatele sunt, neindoielnic, asemenea unor cutremure, care ravaşesc intreg sufletul, şi mintea, Şi inima, astfel incat dau naştere inauntru unor prapastii, eroziuni, abisuri. Şi noi ne prabuşim intr-aceste abisale ruine launtrice. Cu toate acestea, fiecare pacat este o boala a mintii, slabiciune a inimii, maladie a sufletului, o boala care, fara incetare, zamis leşte din sine insaşi moartea şi toate cele aducatoare de moarte. Şi, mai presus de toate, fiecare pacat este un iad aflat fie in inima, fie in suflet, fie in minte.
Cel care nu simte aşa inca nu a ajuns pe deplin om, gandirea sa este plina de „pacatul cel nesatios" şi „se desfata in ratacirile lui". Pacatul, cu toate puterile lui, savarşeşte un singur lucru: il dez-indumnezeieşte şi il dezumanizeaza pe om. De aceea, pacatul este intr-adevar pacat, pentru ca se impotriveşte lui Dumnezeu cu toata puterea sa, nu-L voieşte pe Dumnezeu şi le indeparteaza pe toate de El şi de cele dumnezeieşti. Indepartandu-l pe om de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti, pacatul il tine departe intr-un chip asemanator atat de propriul sine, cat şi de ceea ce face din el o fiinta pretioasa, unica şi dumnezeiesc nemuritoare. Procesul dez-indumnezeirii omului se desfaşoara intotdeauna concomitant cu procesul dezumanizarii, altfel spus acest process are o valenta atat singulara, cat şi duala. Este o realitate evidenta in universul nostru terestru; cu cat mai putin Se salaşluieşte Dumnezeu in om, cu atat mai putin intra omul in comuniune cu aproapele sau. Oare in sufletul unui ateu mai exista vreo urma de umanitate? Un ateu este inevitabil şi intotdeauna anti-om, şi, prin urmare, şi un ne-om.
Numai atunci cand gandirea umana se va adanci in Logosul atotcuprinzator, se vindeca pe sine de toate ranile, dobandite in abisuri, se tamaduieşte de toate bolile, izbavindu-şi şinele de toate mortile, precum disperarea, scepticismul, relativismul, pozitivismul, pesimismul, şi, in general, de orice vampirism, care nu este altceva decat satanism camuflat.
Iar satanismul are un singur nume: legiune. Afundandu-se gandirea umana in Gandirea atotcuprinzatoare, se boteaza şi se impartaşeşte de ceea ce este Veşnic, de ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc, astfel incat nici un uragan nu este in stare s-o arunce in disperare, frica, vampirism, demonism sau iad.
Qrice om trebuie sa cunoasca, dincolo de toate celelalte, de care are cunoştinta, urmatorul fapt: numai in Dumnezeu-Omul gandirea omului se preschimba treptat in Atotgandire, intru Logosul insuşi. Fara Dumnezeu-Omul, gandirea omului este cu totul nesabuita. Zidita pe Ceea ce este Veşnic, adica pe Ceea ce este divino-uman, ea insaşi poate sa se opuna oricarei morti şi sa invinga orice satanism, de oriunde s-ar napusti ele.
Puterea gandirii omeneşti este nesfarşita şi nemarginita, fiindca işi are originea in Cel nesfarşit şi nemarginit. Pana şi noi, in limitele universului nostrum uman, cu experienta dobandita, ştim ca numai Dumnezeu-Omul Hristos este Cel fara de sfarşit, fara hotar - Cel veşnic. Pentru aceea, numai in El gandirea omeneasca se metamorfozeaza din nefiinta in Fiinta care este deasupra a toate, [trecand] de la moarte la viata, de la efemer la eternitate. in El, şi numai in El, gandirea omului se preschimba in gandire-dumnezeiasca, fiecare gand in gand-dumnezeiesc; şi in aceasta consta izbavirea gandirii omeneşti de necugetare, indumnezeirea, incuvantarea şi afla rea sensului ei. Pana in acea clipa gandirea este pentru om fie o şa foarte grea, fie cea mai mare intristare, fie cel mai intunecat iad, fie, vai mie, atot-tristetea, iadul insuşi. Se face Rai, gandirea se face Rai, Rai cu totul pentru om numai dimpreuna cu Dumnezeu-Omul şi intru Dumnezeu-Omul. Daca nu este aşa, aratati-mi [calea] voi, cei oprimati de gandirea voastra, ca eu, cu toata inima, cu tot sufletul şi cu toata mintea mea sa va pot urma. Şi pana acolo, pana acolo, pana acolo, in numele omului raman cu totul alaturi de Dumnezeu-Omul... Dar unde se afla El, Dumnezeu-Omul? Iata-L, se afla indaratul fiecarui abis, intotdeauna Mantuitorul se afla indaratul oricarui iad, oricarei morti, oricarui pacat, oricarei tristeti; şi mereu este bucurie şi buna-vestire, unica bucurie eterna şi singura buna-vestire veşnica pentru gandirea omului, pentru simtire, pentru conştiinta, pentru suflet. Şi aceasta, in toate lumile, in toate vietile, in toate veşniciile.
Toate sunt pentru om blestem, iad, pana vor ajunge sa se prefaca in [realitati] divino-umane. Dimpreuna cu Dumnezeu-Omul toate ale omului se fac Rai, Rai, Rai. Şi nu exista sfarşit pentru bucuria ta, omule,cata vreme eşti om, pentru ca numai dimpreuna ca El şi intru El simti ca eşti om veşnic, om ceresc, heruvimic, om cu chip dumnezeiesc. Este tristete, atot-tristete, o, fratii şi tovaraşii mei de tarana, sa fii om fara Dumnezeu-Omul Hristos! Aceasta tristete şi bucurie, asemenea unor baiguieli, sunt consemnate in aceste Abisuri ale gandirii şi simtirii umane, de la inceput şi pana la sfarşit o spovedanie, in care este prezent intreg sufletul, cu toate rastignirile, dar şi cu toate invierile lui. Coboram fara a ne preface in fiece moarte, in fiece iad; şi din acestea nu ne poate scoate, pe nici unul dintre noi, decat Dumnezeu-Omul Hristos, Domnul Cel inviat, Singurul Biruitor al mortii şi Singurul Care ne mantuieşte de pacat in oricare dintre lumi, vazute, nevazute, fizice şi metafizice.
Arhimandrit dr. Iustin Popovici
De Sfanta Cruce 1955,
Manastirea Sfintelor Chilii (Celije)