Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.

Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.

Pentru a cunoaşte acest „microcosmos” şi pentru a-l face să răsune continuu în Biserică şi în inima fiecărui credincios ca „voce a Miresei care vorbeşte Mirelui ei”, conform cu definiţia sugestivă a Psaltirii dată de Conciliul al II-lea din Vatican (Sacrosanctum conclium, n. 84), e necesară o muncă serioasă de pătrundere, pentru că psalmii, în afară de a fi o operă de mistică şi teologie, adesea sunt cânturi de o mare calitate poetică, decorate cu simboluri sclipitoare, construite cu expresii literare puternice şi complexe, marcate de diferitele epoci de compoziţie. După secole de cercetare a exegezei, care a folosit instrumente de analiză tot mai sofisticate, se reuşeşte mai mult să se descopere tezaurul ascuns în aceste cânturi.

Această operă a lui Gianfranco Ravasi, profesor de exegeză vetero-testamentară la Facultatea de Teologie a Italiei Septentrională şi la Seminarul Arhiepiscopal din Milano, pe de o parte, vrea să facă bilanţul acestei cercetări arătând toată lumina care a fost reflectată în aceste 150 de compoziţii ale Psaltirii. Dar, în acelaşi timp, strângând cele mai recente orientări ale cercetării, această operă se îndreaptă şi spre noi itinerare.

În acest sens, va fi utilă trasarea planului de lectură urmărit constant de autor în comentariul fiecărui cânt psalmic. După acţiunea dificilă a versiunii care păstrează prospeţimea şi transparenţa poeziei în ciuda distanţei culturale a paginii antice şi orientale şi a frecventelor obscurităţi textuale, se încearcă descoperirea primei calităţi a psalmului, a primei sale provocări, a incidenţei sale primare. Se deschide în acest moment analiza propriu-zisă, care, deşi foloseşte cea mai rafinată tehnologie exegetică, se transformă mereu într-un comentariu limpede şi imediat. Un prim capitol este dedicat dimensiunii literare, adică reconstrucţiei structurii, adesea riguroase, care se manifestă printr-o „radiografie” îngrijită a poemului. Dar descoperirea acestei matrice nu poate avea loc fără să fi identificat tot coloritul ţesutului de simboluri care constituie aproape tot corpul poeziei. În acest sens, opera lui Ravasi se desprinde de aridele recompuneri doar la nivel lingvistic ce uită valoarea poetică, vie, umană şi întrupată în rugăciunea psalmică.

Definite fiind genul, calitatea şi fascinaţia literară a cânturilor, autorul trece la lectura exegetică propriu-zisă, făcută după acel plan, izolată la început la nivel literar. Este al doilea capitol, adesea vast, cel specific pentru fiecare psalm: de aici, fiecare rugăciune reapare în faţa ochilor cititorului în toate nuanţele sale, chiar şi cele mai subtile, se luminează meandrele cele mai obscure şi dificultăţile numeroase de interpretare se transformă în cânt pentru credincioşii noştri de azi şi pentru oamenii care aşteaptă şi cercetează. De aceea, autorul vrea să recupereze, pe de o parte, intarsiile temelor biblice evocate de psalmi, care îi şi fac „compendiu şi sumă a întregului Vechi Testament”, după cum scria sfântul Robert Belarmin; dar încearcă şi să arate influenţa lăsată de glasul şi de poezia psalmilor în literatura din toate timpurile, astfel încât erau simţiţi ca un cânt al întregii umanităţi. Pe această linie se dezvoltă examenul rezonanţelor creştine, personale şi ecleziale ale fiecărui psalm. Rugăciunea devine astfel laudă corală şi personală, legată de fapte şi zile: „Voi cânta Domnului în viaţa mea, voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi trăi” (Ps 104,33; 146,2).

Din 1955, anul în care G. Castellino publica comentariul său la psalmi pentru coloana La Sacra Bibbia condusă de monseniorul Garofalo, în Italia nu mai apăruse niciun comentariu complet exegetic la această monumentală culegere de rugăciuni, cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului. Acum, cu opera lui Ravasi se va putea descoperi în mod nou şi complet din plin această carte mistică şi terestră, divină şi umană,

„care, spre deosebire de alte scrieri biblice, îmbrăţişează în universalitatea sa materia întregii teologii. Raţiunea pentru care este cartea biblică cea mai folosită în Biserică este pentru că ea conţine în interior întreaga Scriptură… Caracteristica sa este aceea de a spune din nou, sub formă de laudă şi de rugăciune, tot ce expun celelalte cărţi după modurile de narare, de exortaţie, şi de discuţie… Scopul său este acela de a face să se roage, de a ridica sufletul până la Dumnezeu prin contemplarea maiestăţii sale infinite, prin meditarea excelenţei fericirii eterne, prin comuniunea cu sfinţenia lui Dumnezeu şi imitarea efectivă a perfecţiunii sale” (sfântul Toma de Aquino, „In Psalmos Davidis Expositio”, în Opera Omnia S. Tomae, ed. Vivos, vol. XVIII, pp. 228-229).

† Carlo Maria Martini