CrestinOrtodox 30-08-2016

Sfântul Ioan Evanghelistul surprinde un aspect fundamental al vieţii creştine, spunând că „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I In 1, 8), arătând, prin aceste cuvinte, că viaţa omului, în general, şi a creştinului, în mod special, se desfăşoară între cădere şi ridicare, între păcat şi virtute, sau, cum spun Părinţii cei duhovniceşti ai Spiritualităţii Ortodoxe, din „iadul patimilor" spre „raiul virtuţilor". Nu există om, în această lume, care, în timpul vieţii sale în trup, să nu fi avut experienţa căderii în păcate şi fărădelegi. Eliberarea din lanţurile şi robia fizică şi spirituală a acestora, se realizează prin experienţa pocăinţei, înţeleasă atât ca Sfântă Taină a Bisericii, cât şi ca stare permanentă sau neîncetată a sufletului.

La aceasta meditând, Avva Dorotei scrie că „mântuirea stă întru mult sfat", iar înţelepciunea ortodoxă, într-o apoftegmă duhovnicească, spune, atât de înalt şi de expresiv: „cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească". Şi tot aşa de frumos, Sfântul Petru Damaschinul, cu multă speranţă şi optimism, ne dă următorul sfat: „Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi! Numai pe Doctorul tău să nu-l părăseşti, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş".

Multe din aceste adevăruri, precum şi importanţa capitală a pocăinţei pentru îmbunătăţirea vieţii spirituale şi mântuirea sufletului, încearcă şi izbuteşte cu mult succes să le pună în contur moral şi în valoare lucrarea Părinţii Patericului despre pocăinţă, elaborată de către Părintele dr. Liviu Petcu, un tânăr cercetător şi cadru didactic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae" din Iaşi, cunoscut, deja, atât prin antologiile monumentale, elaborate asupra învăţăturii unor Părinţi duhovniceşti esenţiali pentru Spiritualitatea Ortodoxă (scriitorii filocalici, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare etc), cât şi prin unele lucrări de autor, de reflecţie şi aprofundare personală a unor teme şi aspecte importante ale teologiei şi evlaviei răsăritene.

Prezentul volum prezintă şi analizează, aşadar, realitatea cea mai importantă a vieţii noastre prezente şi fundamentală pentru cea viitoare - experienţa pocăinţei sau a întoarcerii de la păcat şi din răutate la virtute, ca starea firească şi de sănătate a sufletului.

Meritele prezentului volum sunt multiple. In primul rând, faptul de a pune în valoare cuvintele duhovniceşti şi învăţăturile unor Sfinţi Părinţi şi importanţi scriitori bisericeşti, precum: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărarul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Părinţii Patericului şi Părinţii filocalici; ale unor sfinţi care au trăit şi s-au nevoit în vremuri mai apropiate de cele pe care le trăim noi astăzi: Sfântul Paisie Velicikovschi, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfântul Siluan Athonitul, Cuviosul Paisie Aghioritul, dar şi ale unor modele contemporane de viaţă îmbunătăţită: Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Iachint Unciuleac etc, pentru a-i menţiona pe cei mai frecvent citaţi.

In mod similar, consideraţiile istorice privind originile monahismului creştin, figurile lui reprezentative, calităţile şi harismele Părinţilor duhovniceşti, problema autorităţii şi a libertăţii, a discernământului şi a echilibrului moral, sunt întregite de reflecţii spirituale adânci, ceea ce dă volumului caracterul de lucrare de aprofundare patristică şi de edificare duhovnicească.

Argumentaţia autorului este una concentrică şi întregitoare, pornind de la cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, referitoare la păcat, cădere, convertire, restaurare, penitenţă etc, explicitându-le şi tâlcuindu-le prin zicerile Părinţilor răsăriteni şi, apoi, contextualizându-le în limbajul şi categoriile omului postmodern, tot mai frământat şi aflat în căutarea sensurilor profunde ale existenţei sale.

Totodată, autorul nu dezvoltă doar o cercetare teologică aprofundată, prin care confirmă calităţile sale intelectuale, metoda şi acrivia sa ştiinţifică, ci urmăreşte o finalitate practică şi profund duhovnicească. într-o vreme în care păcatele sunt practicate şi cultivate până la paroxism, iar virtuţile par a fi ironizate şi ostracizate în sufletul a tot mai puţinor creştini, dispuşi să-şi conformeze neabătut viaţa idealurilor sublime ale vieţii creştine autentice, prezenta lucrare ne redescoperă profunzimile fiinţei noastre, calitatea de a fi fost creaţi după chipul Creatorului şi spre deplina asemănare cu El, prin eliberarea de patimi şi păcate, reale boli ale sufletului, cu efecte destructurante asupra trupului şi devastatoare asupra întregii vieţi umane. Am putea spune că toate aceste cuvinte inspirate ale Sfinţilor Părinţi, evocate şi subliniate de către autor, ating zona cea mai adâncă şi curată a sufletului nostru, abisul de taină al vieţii noastre, locul în care se poartă lupta între bine şi rău, între virtute şi fărădelege şi, astfel, reuşeşte să provoace o zguduire ontologică şi o întoarcere existenţială, prin îndemnul implicit către experienţa tămăduitoare şi mântuitoare a pocăinţei.

O altă calitate ce se cuvine evidenţiată, din cuprinsul lăcrării Părintelui Dr. Liviu Petcu, o constituie „conglăsuirea" Sfinţilor Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe în a sublinia importanţa acestui „botez al pocăinţei" şi „al lacrimilor", un botez purificator, restaurator şi mântuitor. Textele patristice, selectate cu atenţie şi preţuire de către autor, produc cititorului o convingere paradoxală, aceea de a-i simţi pe aceşti autori spirituali ca fiind contemporani nouă, împreună călători şi sprijinitori pe cărarea strâmtă a vieţuirii creştine îmbunătăţite. Citindu-le în duh şi meditând asupra cuvintelor lor, avem sentimentul că ei nu au trăit odată, în urmă cu secole sau milenii, ci sunt aproape de noi, prin model şi sfat. Tot astfel, vorbele lor de duh nu au fost rostite pentru un auditoriu limitat - fiii lor duhovniceşti, şi nici măcar pentru lumea vremurilor lor, ci par a fi adresate tuturor sufletelor însetate de frumos spiritual şi bine moral, de pretutindeni şi dintotdeauna, că, deşi au fost rostite atunci, ele par a fi adresate nouă şi devenind tot mai adevărate pentru lumea şi omul de mâine, într-un „orizont eshatologic al actului penitenţial", despre care vorbeşte autorul.

Pentru toate aceste merite obiective, cărora li se vor adăuga altele, pe care cititorul le va putea descoperi, apreciem cu bucurie apariţia acestei lucrări, felicitându-l pe autor şi dorindu-le celor ce îşi vor asuma „ne-voinţa" parcurgerii ei, să îşi afle, în aceste cuvinte de Dumnezeu inspirate ale Părinţilor Spiritualităţii noastre, răspunsuri existenţiale la întrebările şi frământările lor, spre bucuria autorului şi spre al lor folos duhovnicesc.

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. TEŞU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae" din Iaşi