Deseori trecem pe lângă cărţi care ne pot schimba perspectiva asupra modului în care ne raportăm la o realitate sau alta. O astfel de carte, menită a schimba paradigme de gândire, a apărut la Editura Doxologia: "Ochiul lui Dumnezeu - o istorie vizuală a unor simboluri".

Autorul, Părintele ieromonah Mihail Gheaţău (absolvent al Facultăţii de Arte Plastice "George Enescu", licenţiat în teologie), propune cititorului o incursiune în istoria artei şi a iconografiei, lucrarea având ca temă centrală simbolul "ochiului lui Dumnezeu" şi modul în care acesta a pătruns în cultul Bisericii Ortodoxe, deşi a fost evitat de pictura bizantină, datorită caracterului său sincretist.

Mai multe lămuriri despre această incitantă carte puteţi afla în Introducerea autorului:

"Întâlnit în diferite arii culturale şi religioase, dar fără a avea acelaşi conţinut, ochiul, – numit uneori „Ochiul lui Dumnezeu” sau „Ochiul atoatevăzător” – este, în iconografia ortodoxă, un simbol controversat. Ca imagine, poate fi întâlnit în diferite ipostaze în vechile religii păgâne, iar prin adopţie îl regăsim în simbolistica unor organizaţii pseudocreştine, pentru ca în cele din urmă, frecvenţa prezenţei lui în cultul creştin să nu mai surprindă pe nimeni.
Deşi prezentă în textele biblice, iar în cele liturgice şi patristice de aproape două milenii, reprezentarea plastică a ochiului nu a fost acceptată ca simbol şi în iconografia ortodoxă, imaginea fiind tolerată însă în cult de aproape două sute de ani, cu consecinţe încă neevaluate. Mulţimea reprezentărilor „Ochiului lui Dumnezeu”, care inundă spaţiul liturgic ortodox începând cu secolul al XVIII-lea, este rezultatul unor acumulări lente survenite pe două căi: una bisericească şi alta politic-administrativă și nicidecum consecinţa unor dezbateri şi hotărâri canonice ale Bisericii ca răspuns la vreo disfuncţie sau vreun derapaj al limbajului iconografic.
Dacă factura iconografică în sine nu are şi nu avea nevoie de vreo corijare doctrinară sau stilistică, exista totuşi în acea vreme o criză în ceea ce priveşte receptarea acestui stil chiar în mediile ortodoxe, care a favorizat migrarea în cult a unor teme și simboluri străine de erminia tradițională bizantină. Să ne amintim doar cum în epocă, la cererea unor întâistătători ai mai multor mănăstiri, s-a acoperit pictura bizantină din biserici cu imagini de factură apuseană mai la modă . Pe fondul acestei crize, factorul politic a putut induce, dacă nu chiar impune noile însemne sigilografice şi heraldice ale cancelariei unui stat care îşi anunţa divorţul de Biserică, context în care din inerţie sau neştiinţă, întrebuinţarea cu aceeaşi necântărită râvnă şi în mediul eclezial a acestui simbol a avut un impact suficient de puternic pentru ca şi astăzi „Ochiul lui Dumnezeu” să fie considerat de către unii un simbol bisericesc.
Istoria artei plastice nu abundă în opere în care imaginea ochiului să fie subiectul central, excepţie făcând unele curente artistice mai avangardiste care i-au exploatat mai frecvent potenţialul plastic şi semantic . Paralel cu arta creştină şi chiar cu mult înainte de creştinism, ochiul poate fi întâlnit ca imagine plastică în arta cultică a mai multor popoare, Egiptul antic având – prin sistemul de scriere hieroglific – un renume în ceea ce priveşte densitatea reprezentărilor.
Inexistentă în cultul Bisericii Ortodoxe până în secolul al XVIII-lea, imaginea „Ochiului lui Dumnezeu” poate fi identificată în diferite variante, cu peste un secol mai înainte, în imagistica unor sisteme de gândire pseudoștiințifice cu aspiraţii religioase, precum: cabala, alchimia, astrologia şi magia. Datorită unor conjuncturi politice, precum şi apariţiei şi răspândirii tiparului, simbolul ochiului pătrunde în fondul imagistic al cultului creştin apusean, iar mai apoi și în cel răsăritean. Biserica a transformat multe dintre simbolurile păgâne care puteau avea, printr-o convertire de sens, semnificaţii şi conotaţii creştine. Cu toate acestea, în ce priveşte simbolul ochiului, Sfinţii Părinţi egipteni din primele veacuri creştine – care ar fi fost cei mai în măsură şi ar fi avut mijloacele cele mai la îndemână să convertească acest simbol din mitologia egipteană într-un simbol creştin – n-au făcut-o. N-au făcut-o nici cei de după ei. De ce a apărut în reprezentările plastice creştine după anii 1700, când nici în arta laică europeană nu era prea întâlnit până la acea dată decât într-o foarte mică măsură, vom încerca să descoperim pe parcursul acestei investigaţii."