Iulia Zavatie 16-06-2015

Evangheliile canonice cuprinse în Noul Testament nu sunt şi nici nu şi-au propus drept scop să fie biografii detaliate, „vieţi" ale lui Iisus Hristos şi ale Măriei, Mama Sa; intenţia evangheliştilor era aceea de a oferi un rezumat al predicii Apostolilor şi de a da astfel mărturie despre cuvintele şi actele lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca aceia care ascultă sau citesc Evangheliile să creadă în El şi crezând să se mântuiască: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în Numele Lui" (In 20,31). Evangheliştii erau însă conştienţi de faptul că „Iisus a făcut înaintea ucenicilor Lui şi alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta" (In 20, 30) şi că „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile care s-ar fi scris" (In 21, 25).

Centralitatea hristologică a Evangheliilor explică relativa puţinătate a episoadelor care o au în centru, drept martor sau temă, pe Maica Domnului (ele se concentrează în prologul Evangheliei după Luca şi în câteva momente ale Evangheliei după Ioan). Pe de altă parte însă, în ciuda acestei retrase prezenţe textuale în Evanghelii, care reflectă în mod direct discreţia şi smerenia exemplară care au caracterizat întreaga existenţă pământească a Fecioarei Măria, — făptură şi viaţă de taină şi delicateţe — Maica Domnului n-a lipsit niciodată din predica apostolilor şi din conştiinţa Bisericii creştine, chiar dacă taina ei s-a transmis fiilor Bisericii mai cu seamă pe calea tradiţiei orale nescrise.

încă de timpuriu, dascălii şi Părinţii Bisericii au înţeles că adevărata credinţă şi mărturisire a lui Iisus Hristos ca Fiul întrupat şi înviat al Tatălui ceresc nu o pot exclude pe Maica Sa după trup, pe Fecioara Măria, în care au văzut împlinirea prorociilor şi aşteptărilor mesianice, precum şi culmea sfinţeniei Vechiului Testament. Liniile principale ale unei reflecţii mariologice în Biserica veche le găsim încă din secolul II la Sfinţii Iustin Martirul şi Filozoful sau Irineu al Lyonului, dar impulsul principal în precizarea şi impunerea dogmei mariologice şi a veneraţiei şi cultului Fecioarei Măria a fost oferit în secolul V odată cu aprinsele controverse hristologice purtate în jurul înţelegerii sensului ortodox al Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos Mântuitorul. Impotriva lui Nestorie al Constantinopolului, care o considera pe Fecioara Măria drept o simplă „născătoare de om" (anthropotokos) sau „născătoare de Hristos" (Christotokos), Sfântul Chirii al Alexandriei (+ 444) şi Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) au proclamat-o „Născătoare de Dumnezeu" (Theotokos) şi „Pururea-Fecioara" (Aeipar-thenos).

Această dublă calitate a Maicii Domnului era înţeleasă drept o implicaţie şi o consecinţă dogmatică indispensabilă înţelegerii ortodoxe autentice a unirii divinului şi umanului în Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice. Dogmatic vorbind, mariologia patristică era un capitol de hristologie şi era indisolubil legată de aceasta din urmă.

Hristologia patristică însă concentra esenţa Evangheliei în dublul mister al înomenirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii omului în Persoana divino-umană a lui Hristos şi în persoanele celor încorporaţi prin credinţă şi Sfintele Taine în Trupul eclezial al Acestuia. în Biserică însă misterul central al divino-umanităţii înomenitoare şi îndumnezeitoare nu e o teză speculativă abstractă. Inomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului sunt fiecare o întrupare personală concretă: dacă misterul înomenirii lui Dumnezeu este realizat în Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, misterul îndumnezeirii omului e realizat exemplar în persoana Fecioarei Măria Născătoare de Dumnezeu şi prima făptură omenească deplin îndumnezeită prin har.

Dar fixarea dogmatică a hristologiei şi mariologiei în secolul IV ratifica doar şi dirija liturgic o devoţiune populară anterioară creată spontan în Biserică în jurul persoanelor lui Iisus Hristos şi Fecioarei Măria în care se manifesta mântuirea realizată. Una din formele acestei evlavii a fost şi apariţia evangheliilor apocrife de origine populară. Distincte de evangheliile apocrife de provenienţă gnostică şi de natură ezoteric-mitologică, evangheliile apocrife populare izvorau doar din curiozitatea credinciosului simplu, doritor de a cunoaşte cât mai multe amănunte din viaţa lui Iisus şi a Fecioarei Măria şi, chiar dacă elementul miraculos şi fantastic abundă, ele par a exploata şi transfigura literar elemente din tradiţia apostolică orală. Aceste evanghelii apocrife populare, care alcătuiesc un veritabil „roman hristologie" sau de „aventuri duhovniceşti”, au cunoscut un succes deosebit în rândul maselor de credincioşi şi au fost supuse unui proces de decantare şi receptare critică selectivă de către Părinţii Bisericii; denunţând în ele invazia fabulosului şi legendarului, precum şi distorsiunea şi coruperea lor de către ereticii gnostici.