CrestinOrtodox 08-08-2016

Am ajuns iată la sfârşitul itinerarului nostru privind scrierile lui Evagrie. Osteneala a meritat dacă cititorul a fost pus pe gânduri. Va fi câştigat deja mult, dacă irascibilitatea şi agresivitatea sa i se vor părea mai puţin „naturale" decât până acum, şi încă şi mai mult, dacă a devenit conştient de faptul că şi consecinţele lor sunt mai degrabă antinaturale, adică diametral opuse menirii noastre creaţionale. Desigur, prin aceasta el nu şi-a şi stăpânit încă forţa iraţională a irascibilităţii sale. A devenit însă vizibil un ţel, o imagine despre om de o mare demnitate şi unitate interioară. Fiindcă nu este vorba despre reprimarea puterilor noastre naturale, nici măcar a celor iraţionale, ci despre curăţirea şi unificarea lor. Numai un suflet cu totul unificat în cele trei „părţi" ale sale devine inatacabil pentru demonii care ne vor hărţui însă până la moarte. A fi creştin înseamnă a lupta.

Aşa cum un atlet nu poate fi încununat fără să concureze, tot aşa nu ne facem creştini fără lupte.

Viaţa noastră se aseamănă într-adevăr unui câmp de luptă, pe care demoni ne războiesc intens prin „gândurile" lor ispititoare, pentru a ne insufla activarea antinaturală a puterii sufletelor, pe care o numim „patimă" sau „viciu". Dar în lupta noastră nu suntem lăsaţi singuri. Avem modelul şi învăţătura a lui Hristos, Care l-a biruit deja pe Satana şi, pe lângă aceasta, puternicul ajutor al îngerilor lui Dumnezeu. Dacă totuşi cădem în luptă, acest lucru nu se întâmplă din pricina forţei covârşitoare a duşmanilor şi, cu atât mai puţin, din pricina nepăsării aliaţilor noştri, ci numai şi numai din pricina propriei noastre trândăvii! Stă deci în puterea noastră de a consimţi fie „gândurilor demonice" ale potrivnicilor noştri, fie „gândurilor îngereşti" ale aliaţilor noştri, şi a duce astfel viaţa unui demon sau cea a unui înger. Dacă imită însuşirea dominantă a demonilor, mânia, omul devine el însuşi „demon" sau „şarpe". Dacă îşi însuşeşte însă „chipul îngeresc", prin aceea că imită „virtutea îngerilor", blândeţea, el dobândeşte o „stare aproape îngerească", ba chiar devine „egal cu îngerii". Amândouă aceste opţiuni au ample consecinţe! Căci dacă mânia „orbeşte" omul, blândeţea îl face „contemplativ", adică „văzător" al tainelor lui Dumnezeu şi al creaţiei Sale.

Prin urmare, mânia şi blândeţea sunt antagonice. Ele reprezintă două atitudini fundamentale ce se exclud reciproc. Pe cât de puţin blândeţea este o simplă debilitate sau slăbiciune, dat fiind că „cel blând trebuie să fie un luptător", pe atât de puţin această blândeţe luptătoare poate fi legată de agresivitate în sensul modern al cuvântului. Acest lucru pare evident, ba chiar de la sine înţeles. Şi totuşi experienţa învaţă că mulţi oameni încearcă să lege între ele aceste două atitudini fundamentale. Mai exact spus, în cuvinte ei se ţin de idealul creştin al iubirii, dar pretinsul lor „zel sfânt" pentru adevăr, în care, şi după Evagrie, „trebuie să stăruim chiar dacă suntem duşmăniţi pentru aceasta", are de multe ori drept mobil ascuns nu iubirea, ci mânia ascunsă sau făţişă. Acest lucru devine limpede în cazul în care irascibilitatea lor nu se îndreaptă numai împotriva demonilor şi a răului pricinuit de ei, printre care şi erezia, ci şi împotriva păcătoşilor şi a ereticilor, deşi „nu există nici o mânie dreaptă împotriva aproapelui"!

Eroarea fundamentală a acestor zeloşi, care au provocat multe nenorociri în Biserică, e aşadar de natură spirituală. De aceea, Evagrie avertizează stăruitor:

Nu încuviinţa înfrânarea care izgoneşte blândeţea!

Infrânarea sau „stăpânirea de sine" (enkrateia) e un frâu pentru poftă, tot aşa cum iubirea blândă tămăduieşte pornirile antinaturale ale irascibili taţii. Autentice sunt amândouă, dar numai atunci când sunt prezente împreună în suflet. Infrânarea, asceza fără iubire, nu este o virtute, ci mai degrabă un viciu sau o patimă.

Fiindcă demonii n-au nevoie nici de somn, nici de mâncare, nici de alte lucruri asemănătoare... Cine nu înţelege aceasta ar face mai bine să nici nu pună măcar piciorul pe calea monahilor. Evagrie, care apără idealul îngeresc, atât de înalt, al monahismului, e şi cel mai aspru judecător al tagmei sale.
Mai bine un mirean blând, decât un monah iute şi arţăgos.

Mai bine o femeie blândă decât o fecioară arţăgoasă şi iute.

Un astfel de fals „nazireu", care se îmbată în ascuns cu „vinul dracilor", cu licoarea oprită a mâniei, e un înşelător, care-i induce în eroare pe oameni prin „haina sa sfântă" care simbolizează prin toate componentele ei acele virtuţi pe care de fapt el nu le posedă. O astfel de amăgire nu este însă lipsită de primejdii.

Cine sminteşte pe mireni nu va fi nepedepsit, şi cine îi înfurie necinsteşte numele său, şi anume acel nume frumos de „creştin", care îşi trage obârşia de la Cel care a spus despre Sine însuşi: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima."

După mărturia prietenilor săi Palladios şi Rufin, Evagrie era un ascet extraordinar de riguros şi aspru", „de o înfrânare incredibilă". Dar „învăţătura sa era blândă foarte", şi întreaga sa fiinţă era modestă. Următorul extras din una din scrisorile sale personale poate fi citit de aceea drept un veritabil testament spiritual, în spatele căruia se poate citi întreaga decantare a unei vieţi autentice.

In ce mă priveşte, sunt unul din cei care laudă înfrânarea, şi mă rog să trăiesc în ea împreună cu îndelungă-răbdarea şi iubirea. Căci fără acestea, cum am putea-o numi înfrânare? Cenuşă este ea, lăsată în urmă de focul care a ars aprinderea iubirii. Pentru că înfrânarea singură se aseamănă acelor fecioare nebune care au fost scoase afară din cămara de nuntă, fiindcă untdelemnul lor s-a terminat şi candelele lor s-au stins. „Candelă" numesc aici mintea, creată să primească fericita „lumină", şi care din pricina învârtoşării sale a căzut din cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acolo unde lipseşte „untdelemnul", stăpâneşte mânia. Acest lucru am avut să vi-l spun, fraţi iubiţi.

Altfel ar arăta istoria Bisericii, ctitorită de „Cel Blând", dacă membrele trupului Său, păstori şi turmă, ar pune la inimă cu sinceritate această „blândă învăţătură". Chiar, şi poate tocmai atunci când este vorba despre adevăr, şi despre „dreapta credinţă", irascibilitatea împrăştie cunoştinţa, dar îndelunga-răbdare o adună.

Să nu ne amăgim, mânia „orbeşte" nu numai pe cel care s-a abătut în chip obiectiv de la adevăr şi prin aceasta a devenit „eretic", ci şi pe cel căruia i-a fost încredinţat acest adevăr şi care caută să-l apere. Cum ar putea exista „cunoştinţa cea adevărată" acolo unde combatem plini de mânie şi de ţinere de minte de rău „erezii" reale sau închipuite, adică cel mai adeseori, chiar dacă în chip nemărturisit, un anume frate creştin, suspectat de erezie? Oricât de mare postitor şi ascet ar fi cineva, dacă el este inundat de patimi cum sunt irascibilitatea, fierberea în ascuns, mânia, slava deşartă şi trufia, atunci înfrânarea nu-i foloseşte la nimic.

Nu fi necritic, rogu-te, şi nu socoti că numai postitorii primesc cunoştinţa lui Dumnezeu! Cu o scândură nu se desăvârşeşte corabia, nici cu o ţiglă nu se zideşte o casă.