In pustiul lumii - Carti.Crestinortodox.ro

In pustiul lumii

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
25,00Lei
In stoc

In pustiul lumii, de Simeon Kraiopoulos - carti teologie si spiritualitate Libraria Bizantina. Lucrul de capatai asupra caruia revine Parintele Simeon in aceasta carte este acela al lepadarii de sine si al urmarii lui Hristos.

Descriere

In pustiul lumii

Prezenta Simtita a Harului Sfantului Duh

Inceputul Bisericii si ce a urmat

Din momentul in care s-a savarsit, dupa fagaduinta Domnului, pogorarea Duhului Sfant, S-a umplut biserica de harul Duhului Sfant. In acea perioada de inceput a apostolilor, era de necrezut ca Biserica lui Dumnezeu sa existe pretutindeni, la Ierusalim, la Tesalonic, la Roma, in Corint, la Filipi, si sa nu fie puternic simtita prezenta Duhului Sfant. Pretutindeni Biserica era inundata de Duhul Sfant, pretutindeni era prezent harul lui Dumnezeu. Chiar si dupa perioada apostolica era puternica prezenta harului lui Dumnezeu, a harului Duhului Sfant, inlauntrul Bisericii. Harul se manifesta in special prin indemnul la martiriu, fie ca era vorba despre un tanar sau un adult, fie ca era vorba despre o tanara sau o batranica, fie ca era vorba chiar despre un copil. In acea perioada harul, prezenta lui vie, indemna chiar si un copil de trei ani la martiriu.

Mai tarziu, la inceputul secolului al IV-lea, lucrurile s-au schimbat. Biserica lui Hristos a incetat sa mai fie in lume ca o prezenta intr-un pustiu fara sfarsit. Biserica incepea cumva sa se impace cu lumea, sa se armonizeze cu ea, sa se secularizeze, dobandind adica o pozitie legala in lume. Societatea deja tolera Biserica, iar Biserica mai mult sau mai putin incepuse sa se impace cu lumea. Biserica inceta sa mai fie acea realitate care fusese pana atunci, adica ceva strain – „straini si calatori aici pe pamant...”[ 1 Petru 2,11.] trebuiau sa fie crestinii – iar lumea a incetat sa mai fie dusmanoasa cu Biserica si sa o atace cu furie. Incepea, asadar, o schimbare de perspectiva. Si din cate se vede – Biserica amestecandu-se cu lumea si dobandind un loc legitim in societate –, de atunci si pana acum si pana la sfarsitul veacurilor, fara a inceta sa fie Biserica, intr-un fel anume aceasta va fi secularizata.

Inceputul secularizarii Bisericii alunga Duhul Sfant. Marea evadare spre pustiu

Din acest motiv, din secolul al IV-lea incepe marea evadare a crestinilor spre pustiu. Nici mintea si nici inima lor nu puteau intelege cum este posibil sa fie madulare vii ale Bisericii lui Hristos si sa le lipseasca harul, sa le lipseasca sentimentul prezentei harului, sentimentul prezentei Duhului Sfant. Asa cum am spus, in perioada apostolica si in perioada prigoanelor era de neconceput sa existe Biserica, fara simtamantul prezentei harului lui Dumnezeu. Dupa secularizare, asa cum trece sangele prin degete si nu ramane nimic, tot asa, am spune, a ramas pustie Biserica de prezenta sensibila a harului lui Dumnezeu. Era de neinteles pentru cei mai multi crestini ca ei sa fie madulare ale Bisericii lui Hristos fara harul Duhului Sfant. De aceea crestinii au facut ceea ce era nevoie sa faca, pentru a dobandi harul.

Astfel, au plecat unul dupa altul, unul inchizandu-se intr-o pestera, altul gasind o alta modalitate greu de inteles pentru oamenii din lume, numai ca sa dobandeasca harul lui Dumnezeu si sa-l pastreze. Cu adevarat, Dumnezeu le-a daruit din belsug harul Sau, le-a daruit cu generozitate, fara nici un pic de zgarcenie, tuturor acelora care au plecat in pustiu, asemenea fiarelor salbatice.

Mai tarziu, mai putin in spatiul bizantin, dar mai mult in Apus, cei responsabili in domeniu au incercat sa creeze un crestinism caruia sa-i puna pecetea desavarsirii si care sa se impace si cu lumea. Cultura apuseana, crestinismul apusean, reprezinta o astfel de incercare. Adica au spus ca Biserica este in lume, rolul ei este sa salveze lumea. Noi oamenii traim in lume, suntem membrii unei societati, si deci trebuie sa vedem cum putem sa traim crestineste in societatea noastra. Au incercat si au reusit, dand nastere unui crestinism secularizat. Acest curent a coborat apoi si in Rasarit.

Dar asa cum s-a constatat, nici in Apus si nici in Rasarit nu poate exista un astfel de crestinism. Biserica, fie ca intelegem sau nu, fie ca vrem sau nu, asa cum este acum amestecata cu lumea, este mai mult sau mai putin secularizata. Si orice am spune, intr-o atmosfera secularizata nu putem beneficia de harul lui Dumnezeu. Cel putin asa s-au dovedit lucrurile. Cel care doreste sa aiba harul lui Dumnezeu se strecoara, fuge din mediul obisnuit.

Crestinul, in relatia lui cu lumea, trebuie sa traiasca la fel ca in pustiu

Este posibil ca cineva sa fie un gentilom, un nobil, un om bun pe care societatea sa-l accepte, sa se bucure de el, sa-l iubeasca, dar aceasta nu inseamna ca este si un om duhovnicesc, ca simte harul Duhului Sfant. Pe de alta parte, daca cineva are calitati pe care societatea le recomanda, nu inseamna ca nu este posibil sa fie si om duhovnicesc in acelasi timp. Nu trebuie sa porti bocanci sau pantofi rupti ca sa ai Duh Sfant, sipoti fi si descult fara sa ai Duhul lui Dumnezeu.

Doresc sa accentuez faptul ca, daca omul nu fuge de duhul care a luat nastere in crestinismul occidental inca din perioada bizantina si post-bizantina, daca nu fuge de duhul acestei lumi caruia-i da culoare crestina si daca nu inceteaza sa-i acorde credit, nu este posibil sa devina om duhovnicesc. Nu pentru ca lumea ar fi rea in sine, ci pentru ca increzandu-se in ea si conferindu-i pecetea desavarsirii, este imposibil sa patrunda in zona duhovniceasca si sa simta viu in el harul lui Dumnezeu, dar asta nu inseamna insa ca toate aceste sunt neaparat ele insele piedici. Tot asa cum, daca cineva este indiferent fata de toate acestea sau le uraste, nu inseamna ca va primi, obligatoriu, Duhul Sfant. Duhul Sfant il va primi acela care se va hotari, in functie de constructia sa psihica, de caracter sau de societatea in care traieste, sa paraseasca duhul lumii acesteia, al mediului secularizat in care, vrand-nevrand, se afla si Biserica, sa se predea lui Dumnezeu si cu multa incredere, cu multa nadejde sa ceara har de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu ii va da. Il va da chiar si unui om care nu a alergat in pustiu, ci traieste in mijlocul lumii. Numai ca relatia lui cu lumea trebuie sa fie ca si cum s-ar afla in pustiu. Daca nu este asa, nu va afla Duhul lui Dumnezeu, va fi un pic crestin, dar nu va fi un om duhovnicesc viu, adevarat, real.

Traducerea de Teodor Coman

Specificaţii

  • Editor: Bizantina
  • ISBN: 9786068112282
  • An aparitie: 27 August 2014
  • Numar pagini: 272
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 14.5 x 20.5 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor
  • CrestinOrtodox 27-10-2014
    5 din 5 stele
    Prefata cartii In pustiul lumii

    Editura Bizantină reuşeşte să publice încă o carte a părintelui Simeon Kraiopoulos, din numeroasele care au apărut în limba greacă şi care se bucură de mult succes printre credincioşi. O facem cu conştiinţa că oferim un nepreţuit ajutor celor ce doresc să se adâncească în cunoaşterea propriului suflet şi să se aşeze pe calea cea adevărată a vieţuirii.

    Părintele Simeon Kraiopoulos se dovedeşte a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai sufletului omenesc în relaţia acestuia cu Dumnezeu. Cărţile sale cuceresc prin firescul abordării şi printr-un realism debordant. Părintele are un extraordinar spirit de observaţie, observă lucruri pe care ceilalţi nu le văd, deşi sunt la vedere. Părintele are darul descoperirii adevărurilor, realităţilor, nu speculează, nu face construcţii logice care se pot dărâma datorită unei singur punct greşit. Atunci când le citeşti, te minunezi cum de nu le vedeai şi tu până atunci. Şi nu le vedem, de cele mai multe ori, tocmai pentru că ele sunt prea la vedere, suntem prea obişnuiţi cu ele, pentru că le vedem şi le auzim toată ziua. In plus, are un extraordinar simţ al esenţialului, al lucrurilor fundamentale şi al ierarhiei lor. Cei mai mulţi dintre noi, deşi bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai sincere dorinţe şi sentimente, ne pierdem în secundar, în lucruri mărunte, în mulţimea grijilor cotidiene şi pierdem din vedere perspectiva ce ne deschide vederea spre capătul drumului, calea care ne conduce la aşezarea în adevărul existenţei.

    Şi în această nouă carte a sa, intitulată sugestiv In pustiul lumii, Părintele Simeon ne cucereşte cu forţa cuvântului său plin nu atât de informaţie, cât de duh şi de putere. Părintele este foarte prezent în cuvântul său. Discursul său este unul foarte personal, foarte asumat. Lucrurile pe care le spune le are la inimă, îl frământă, îl consumă. Dialogul său este unul viu, personal, iubitor.

    In această carte Părintele Simeon insistă foarte mult asupra problemei înţelegerii realităţii. In vizorul Părintelui suntem noi, creştinii ortodocşi, care ne străduim, în neputinţa noastră, să pătrundem adevărul lucrurilor şi să ne aşezăm în vieţuirea adevărată. Părintele revine în multe din paginile cărţii asupra riscului amăgirii în înţelegerea lucrurilor, şi mai ales în înţelegerea lui Dumnezeu şi a raportării noastre la El, a atitudinilor şi gesturilor care dau conţinut relaţiei noastre personale cu Dumnezeu. „Chiar şi lucrurile cele bune, chiar şi lucrurile cele mai sfinte şi cele mai bune gânduri sau cunoştinţe pot fi rău folosite', spune Părintele. Se întâmplă de multe ori să ne amăgim că suntem pe calea cea bună, că vedem şi înţelegem corect lucrurile, că starea noastră sufletească este bună, este cea corectă. Analizele foarte pertinente ale Părintelui Simeon ne demonstrează foarte convingător că ne amăgim, cultivând imagini care ne convin, care ne satisfac, care ne dau dreptate. Ne demonstrează cu simplitate, dar foarte stăruitor, că omul este supus ispitei de a-şi construi propriul dumnezeu, cu mintea şi cu sufletul său, sau propria imagine despre Dumnezeu, evident convenabilă sieşi, care să-l justifice în atitudinile sale faţă de viaţă, faţă de semeni, faţă de lume şi faţă de Dumnezeu însuşi.

    Părintele Simeon recuperează şi articulează cu tărie în cuvântul său nevoia ca omul să-şi pună limite înţelegerii sale, să-şi limiteze straşnic dimensiunile convingerilor sale şi mai ales ale încrederii sale în justa înţelegere a lucrurilor. De aceea pledoaria dânsului este în direcţia recuperării de către creştin a stării reale de pocăinţă, de smerită cugetare, de micşorare a sinelui până la a se aşeza în urma tuturor şi mai ales până la a se aşeza desăvârşit deşertat de sine şi de ambiţiile sale în faţa lui Dumnezeu. Cine sunt eu să cred şi să mă pronunţ în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi pe cele dumnezeieşti!? La fel de insistent este Părintele Simeon în a arăta că omul care nu luptă împotriva egoismului, a părerii de sine, va sfârşi prin a zădărnici şi cele mai creştineşti fapte şi atitudini. Iată ce spune la un moment dat: „Omul este făcut ca să se îndumnezeiascâ. Până când va ajunge să găsească acest drum, însă, trebuie să treacă prin multe. Şi îl va găsi, atunci când se va lăsa în voia Domnului, ca El să-l îndumnezeiascâ. Atunci când omul poartă,această luptă sprijinindu-se pe propriile lui abilităţi, când spune «da, am defecte, îmi lipsesc talanţii, dar eu voi depăşi toate acestea», e o luptă zadarnică, o luptă care nu numai că nu foloseşte, dar strică?
    Cartea de faţă a Părintelui Simeon este, ca toate celelalte ale dânsului, alcătuită din transcrierea şi uşoara prelucrare a cuvântărilor sale ţinute, fie la Dumnezeiasca Liturghie, fie la slujbele de priveghere, fie la întâlniri organizate special cu tinerii, studenţii sau credincioşii de toate categoriile. De data aceasta Părintele pleacă de la unele texte biblice, din Sfintele Evanghelii sau din Epistolele Noului Testament. Părintele Simeon are un adânc înţeles al Sfintelor Scripturi, unul foarte funcţional articulat vieţii ca atare, vieţii creştinilor ca Biserică. Părintele insistă mult asupra nevoii de a vorbi despre lucrurile ce alcătuiesc viaţa noastră cu Dumnezeu. Personal, aveam convingerea că vremurile noastre sunt mai curând vremuri în care tragem folos din tăcere. Părintele Simeon m-a convins cu argumente foarte simple, dar de necontestat, că este mult folos din a reveni la nesfârşit asupra lucrurilor dumnezeieşti, bisericeşti, creştineşti, asupra Sfintelor Scripturi: „Se întâmplă ceva asemenea lucrului pe care îl făceau oamenii de demult... Atunci când voiau să netezească o piatră sau să şlefuiască o marmură, le frecau de altă piatră. Şi iar şi iar, şi ieri şi azi şi mâine, şi din nou, până când piatra sau marmura devenea netedă de la atâta frecuş. Se pare că în zilele noastre oamenii sunt mai insensibili şi ascultă, ascultă — oare cum reuşesc asta? — cele ale lui Dumnezeu, însă sufletul lor este acoperit cu un acoperământ gros, cu un acoperământ tare, aş spune, şi cuvintele lui Dumnezeu nu mai ajung înlăuntrul lor. Şi atunci de asta este nevoie: să spunem lucrurile şi iarăşi să le spunem, iar şi iar şi iar/"

    Lucrul de căpătâi asupra căruia revine Părintele Simeon în această carte este acela al lepădării de sine şi al urmării lui Hristos. Ceea ce se cere omului nu este să frământe cu mintea lui prea mult, să nădăjduiască în strădaniile lui, oricâte vor fi fiind, ci tocmai să iasă din captivitatea propriei sale minţi, din nădăjduirea în propriile sale puteri şi eforturi, din propria sa judecată, din propriile sale criterii, şi să meargă după Hristos, să se aşeze în ceata celor care merg după El, Ii urmează Lui. Omul nu va reuşi să se îmbunătăţească singur. Gestul esenţial pe care trebuie să-l facă este tocmai acela de a părăsi iluzia că poate să facă el ceva pentru sine şi de a se încredinţa lui Hristos, aşa cum este, păcătos, căzut, neputincios, slăbănog. Să spună: Doamne, vin şi eu după Tine. Răspund chemării Tale care a zis: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Acesta este un lucru vital, care scapă de cele mai multe ori credincioşilor devotaţi, râvnitori. Aceştia suportă riscul construirii unei bune păreri despre sine şi al nădăjduirii în ei înşişi, transformându-l pe Dumnezeu doar într-un reper exterior.

    Noi, ostenitorii Editurii Bizantine, ne bucurăm să vă oferim încă o carte a Părintelui Simeon, mai întâi celor care l-aţi descoperit deja şi l-aţi îndrăgit pe Părintele şi v-aţi folosit de cărţile sale, apoi şi celor care nu l-au descoperit încă. Ne rugăm Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să-i dăruiască Părintelui sănătate şi sfârşit bun, iar dânsului îi cerem să ne pomenească în rugăciunile sale.

    Preot Constantin COMAN

Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor