×
Imne, Epistole si Capitole. Scrieri III - Carti.Crestinortodox.ro
Recenziile clientilor pentru

Imne, Epistole si Capitole. Scrieri III

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
  • 26-11-2014
    5 din 5 stele
    Capitolele, Imnele şi Epistolele simeoniene

    Capitolele, Imnele şi Epistolele simeoniene - problematica filologică, istorică şi spirituală

    Volumul de faţă, al III-lea din seria Scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1022), încheie a treia versiune românească a operelor celui considerat pe drept cuvânt punctul culminant în linia misticii bizantine, deschise cu Clement şi Origen, continuate de Grigorie al Nyssei, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul şi încheiată cu Grigorie Palama şi isihasmul secolelor XIII-XIV. Dacă volumul I cuprindea traducerea Discursurilor teologice şi etice, principala operă teologică a Sfântului Simeon, reflectând polemicile din cea de-a doua parte a vieţii şi activităţii sale în capitala bizantină (1003-1009), controverse care aveau să ducă la procesul (din 1003), apoi la condamnarea şi exilarea sa (în 1009); dacă volumul II conţinea versiunea Catehezelor rostite de tânărul egumen al mănăstirii constantinopolitane Sfântul Mamas în prima perioadă a egumenatului său - început în 980, la vârsta de 30 de ani, şi încheiat cu revolta monahilor din 997-998 - cuprinzând o veritabilă „autobiografie mistică" a autorului lor şi un veritabil program de reformă spirituală a monahismului epocii, volumul de faţă cuprinde Imnele, Epistolele şi Capitolele simeoniene. Redactare şi definitivarea lor aparţinând în majoritate ultimilor ani, de exil, ai vieţii Sfântului Simeon Noul Teolog (1009-1022), ele constituie într-un fel testamentul său duhovnicesc, mesajul personal ultim către posteritate al unei personalităţi mistice copleşitoare şi incomode, cu un destin agitat şi o gândire spirituală provocatoare şi controversată.

    Această periodizare tripartită e susţinută de cronologia activităţii literare a Sfântului Simeon care poate fi dedusă din lectura principalului izvor pentru cunoaşterea ei: Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, scrisă de ucenicul său Nichita Sti-thatul (cea 1000-1090) în jurul anilor 1050-1052 ca pregătire pentru aducerea moaştelor Sfântului Simeon în capitala bizantină - eveniment profeţit de acesta că va avea loc la treizeci de ani de la moartea sa, pe 12 martie 1022. După Nichita, Sfântul Simeon a început să scrie încă de pe vremea când intrase ca novice la faimoasa mănăstire Studios din Constantinopol, cu alte cuvinte în jurul anului 977, pe când avea 28 de ani, scriind scrisori de îndrumare duhovnicească, aceste scrisori de tinereţe aflându-se în circulaţie la data când Nichita îşi redacta biografia sa aghiografică (cf. § 20). In prima perioadă a egumenatului său la Sfântul Mamas (între 980-998, deci între 30 şi 50 de ani, până la revolta monahilor împotriva sa din 997-998), ne spune acelaşi Nichita, „întrucât nu fusese iniţiat în ştiinţele profane, Simeon teologhisea ca ucenicul cel iubit [al lui Hristos, Ioan Apostolul şi Evanghelistul] şi nopţi întregi compunea scrieri teologice" (§ 36), mai exact: „învrednicit de darul apostolic al cuvântului învăţăturii, era şi s-a arătat organ al Duhului lovit tainic de sus şi când compunea în metru liber erosurile imnelor dumnezeieşti, când scria în densitatea înţelesurilor cuvintele exegezelor, iar uneori alcătuia cuvintele catehetice, iar alteori scria scrisori unora, şi aşa s-a făcut ascultat de toţi" (§ 37). După revolta monahilor din 998, Simeon scrie capitole ascetice: „cuvinte ascetice în formă de capitole despre virtuţi şi patimi pentru cei ce se exercită în viaţa filozofică" (§ 71), iar în timpul conflictului cu Ştefan al Nicomidiei (1003-1009) - declanşat de epistola trinitară a Sfântului Simeon Noul Teolog către Ştefan, cuprinsă în Imnul 21 - Sfântul Simeon scrie opere polemice şi apologetice (§ 137). Intre acestea se numără cu siguranţă cele trei Discursuri teologice şi cele cincisprezece Discursuri etice păstrate, dar şi alte memorii şi tratate azi pierdute. In fine, în exil (1009-1022), la mănăstirea Sfânta Marina de pe ţărmul asiatic al Bosforului, scrie Nichita, Sfântul Simeon a regăsit „iubita lui isihie" şi s-a dedat cu totul contemplaţiilor şi luminărilor şi „sfâşiind materia şi grosimea trupului acestuia, a ieşit din acesta, şi el, care nu era nicidecum separat de Dumnezeu, se unea cu El încă şi mai desăvârşit prin cuvânt şi duh; limba sa devine acum o limbă de foc şi el teologhiseşte erosurile imnelor dumnezeieşti şi fără voie face publice împins de suflarea violentă a Duhului cele pe care le vedea în descoperirea lui Dumnezeu şi pe care le contempla în vedenii ajungând mai presus de fire. Căci devenit sub lucrarea focului dumnezeiesc întreg foc şi întreg lumină, se făcea în fiecare zi dumnezeu prin instituire şi ca un fiu al lui Dumnezeu vorbea în chip străin, cu faţa descoperită, cu Dumnezeu şi Tatăl, ca Moise, şi grava ca pe nişte table cu degetul lui Dumnezeu drept cerneală lucrările focului dumnezeiesc. Pe lângă acestea a mai compus şi puternicele lui cuvinte apologetice şi antiretice, opunându-se viguros cu puterea înţelepciunii celor ce erau contra lui" (§111).

    In jurul anului 1014, Nichita, devenit ucenicul Sfântului Simeon, primeşte de la acesta sarcina de a-i transcrie pe curat manuscrisele redactate de el într-o primă formă (ta schedia-zomena, ciornele, § 131) şi un „pittakon" prin care-i încredinţa editarea operelor sale (§ 132). Prea tânăr, Nichita nu înţelege despre ce este vorba, „uită" de misiunea primită, de care îşi aduce aminte abia după 16 ani, în urma unei vedenii. Acum - la opt ani de la mutarea la Domnului a veneratului său părinte duhovnicesc - se apucă sistematic să adune, să transcrie şi să editeze integrala operelor simeoniene (§ 134), îngrijind textul, adăugând scolii la pasaje dificile, redactând o prefaţă apologetică la Imne. Drept introducere la întregul corpus compune în jurul anului 1050 şi Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, menită să fie în acelaşi timp o biografie, o aghiografie, dar şi o apologie a marelui dar şi contestatului său dascăl şi părinte duhovnicesc.

    Schimbările de politică imperială şi bisericească din epoca Comnenilor, care au urmat morţii lui Nichita Stithatul (circa 1090), au dus însă treptat la estomparea publică a memoriei Sfântului Simen şi la reprimarea cultului său, care a dispărut cu totul (astfel că abia la sfârşitul secolului XVIII, Sfântul Nicodim Aghioritul îi va compune din nou un inspirat oficiu liturgic şi un profund encomiu teologic). In ciuda acestui destin vitreg, operele simeoniene au continuat să fie copiate în cercuri monahale, ele fiind redescoperite şi repuse în circulaţie abia în epoca de înflorire a isihasmului bizantin şi rus (secolele XIII-XV) şi, ulterior, în timpul revirimentului filocalic de la sfârşitul secolului XVIII.

    Din integrala operei simeoniene editate în secolul XI de Nichita Stithatul, tradiţia manuscrisă ne-a transmis astfel 34 de cateheze, 2 mulţumiri (ataşate la seria catehezelor, ca nr. 35-36), 3 discursuri teologice, 15 discursuri etice, 58 de imne, 225 de capitole practice, gnostice şi teologice, un dialog şi alte două colecţii de discursuri apocrife adresate unui public larg, nemonahal (33 Orationes sau logoi ek tes syngra-phes şi 24 de Alphabeticae sau logoi en kephalaiois), acestea din urmă fiind redactate prin decupajul catehezelor în fragmente asamblate împreună cu piese literare şi pasaje de provenienţă necunoscută. (Pierdute pentru totdeauna sunt deci scrierile exegetice, apologetice şi antiretice ale Sfântului Simeon Noul Teolog, precum şi Viaţa şi oficiul liturgic compuse de acesta în cinstea lui Simeon Evlaviosul.)

    Scrierile simeoniene păstrate în manuscrise greceşti ajunse în Occident au atras atenţia umanistului iezuit J. Pontanus, care în 1603 publică la Ingolstadt în traducere latină o amplă selecţie din scrierile simeoniene. Iniţiativele editării Vieţii şi operelor simeoniene în Occident vor fi blocate însă de reticenţele erudiţilor romano-catolici din secolul XVII L. Allatius şi F. Combefis, care, plecând de la judecăţile negative ale teologilor bizantini tomişti şi antipalamiţi din secolul XIV, s-au grăbit să-l pună la index pe Sfântul Simeon văzând în el originea mistică a „rătăcirilor" dogmatice ale Sfântului Grigorie Palama.

    In Răsăritul ortodox, opera simeoniană va deveni mai cunoscută şi difuzată prin intermediul „metafrazei" neogreceşti a practic întregului corpus (cu omisiuni însă şi într-o reorganizare haotică, cu amalgamarea colecţiilor şi seriilor) realizată de monahul athonit Dionysios Zagoraios; prefaţată şi îngrijită de Sfântul Nicodim Aghioritul, ediţia Zagoraios va fi publicată la Veneţia în 1790.