Vladimir Iancu 07-05-2015

Erau odată doi orbi care sufereau cumplit de pe urma întunericului veşnic ce îi înconjura. Se bucurau, e drept, de simţurile celelalte, ca toţi oamenii: gustul, auzul, pipăitul, mirosul. Ştiau ce e dulceaţa bucatelor şi aroma vinului, pipăiau florile gingaşe şi le miroseau parfumul. Dar nu le puteau cuprinde culorile. Nici pe ale florilor, nici pe ale cerului senin sau ale ierbii mătăsoase. Au-zeau şoapta izvoarelor şi simţeau cleştarul lor răcorindu-i dar culoarea acestora n-o ştiau după cum nici a frunzelor cărora le simţeau freamătul la adierea vântului. întunericul le răpea farmecul tuturor culorilor pământului! Stăteau adesea de vorbă cu oamenii şi le auzeau glasurile sunând ca şi ale lor. Dar nu le ştiau chipurile şi pe toţi îi înghiţea întunericul nesfârşit!

Totuşi oamenii îi înconjurau. Un bătrânel le zise într-o zi:

— Poate e mai bine de voi. In fiinţa voastră e mai multă linişte. Pe noi ne supără mult lumina.

Unul din orbi îl privi cu amărăciune şi îi întoarse vorba:

— Nici în glumă să nu mai spui asemenea lucru, prietene. Pentru că nu ştii ce spui. Doar un ceas de-ar trebui să stai în întunericul acesta şi nu ştiu ce-ai face. Gând ai reveni la lumină te-ai simţi nou născut. Iar noi doar o clipă de-am putea vedea lumina soarelui şi culorile pământului, ne-am simţi cei mai fericiţi!

Celălalt orb nu se putu stăpâni nici el:

— Hai dar să facem schimb numai penru o clipă şi veţi vedea cât de rnare şi sfâşietoare este liniştea întunericului!
Omul care vorbise îşi dădu seama de greşeala făcută. Era ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. Căută să o dreagă:

— Aveţi dreptate. Şi vă rog să mă iertaţi. Am vrut doar să aşez un cuvânt de mângâiere suferinţei voastre!

Orbul care vorbise ultimul spuse:

— Ştiu frate. Dar vorbele, oricât ar fi ele de mângâietoare, nu ne ajută. Nu ne poate vindeca nimic şi nimeni!

Noi aşa ne-am născut şi suntem sortiţi a purta acest stigmat nevindecător întreaga noastră viaţă!

Un om din mulţime, auzindu-l vorbind astfel, se apropie şi-i zise:

— Există totuşi o fiinţă care vă poate vindeca. Acesta este Iisus, Fiul lui Dumnezeu!

— L-ai văzut? întrebă orbul.

— Nu, nu l-am văzut. Dar am auzit că pe mulţi slăbănogi i-a vindecat, multor orbi le-a dat lumină să vadă, chiar pe morţi i-a ridicat din morminte!

Orbul se minună. Vorbi eu glas înflăcărat:

— Şi eu am auzit de minunile pe care le săvârşeşte Iisus. Dar unde este acest om printre oameni?

Atunci se auzi glasul unui alt om care se afla şi el acolo la ceasul acela şi care nu era altul decât Simon Petru:

— Iisus este pretutindeni în oameni. De crezi în existenţa Lui, cheamă-l şi va veni!

Orbul nu mai stătu pe gânduri. Glasul lui sună puternic, ca o adevărată chemare. La ea se alătură cea a fratelui său de suferinţă:

— Iisuse, Fiu al lui Dumnezeu, vino în mijlocul nostru. Unde eşti, Salvatorule?

Nici nu terminase bine chemarea când deasupra tuturor pluti o voce melodioasă. Venea parcă de pretutindeni, din tăriile văzduhului:

— Iată-mă-s! Pentru că ai crezut în Mine, Eu am venit acum la tine şi la voi toţi!

Iisus era înconjurat de un nimb luminos. Orbii nu-l văzură dar îi simţiră apropierea vie şi fierbinte, dătătoare de viaţă, lumină şi căldură. Orbul care-l chemase întâi bâjbâi cu manile prin întuneric şi pipăi veşmintele lui Iisus:

— Cu adevărat ai venit la noi, Iisus! Mântuieşte-ne de robia întunericului!

Iisus le încercă mai întâi sufletele pentru a le vedea credinţa:

— Eu vreaz să vă mântuiesc de negrul întuneric. Dar voi credeţi că Mie îmi stă în putere acest lucru?

De data aceasta răspunse celălalt orb:

— Da, Doamne, Tu eşti izvorul vieţii, Tu ai săvârşit atâtea minuni, îţi stă în putere a săvârşi acest lucru!

Atunci, Iisus începu să le mângâie ochii cu mâinile. O dată, de două ori, de mai multe ori. Şi, deodată, unul din orbi văzu cum în priviri îi apare chipul blând al celui pe care îl chemase. Il năpădi lumina din toate părţile. Aproape striga de bucurie:

— Sunt mântuit, Doamne, văd cu adevărat. Ce frumoase sunt culorile pământului!

Iar celălalt orb:

— Pământul este plin de flori, Iisuse! Fii binecuvântat în vecii vecilor!

Iisus nu mai zăbovi mult pe acolo. Doar cât să spună tuturor celor de faţă:

— Lumina vieţii este un dar ceresc. Aceşti oameni au crezut în lumină şi au iubit-o. Iată, ei s-au vindecat de întuneric! Vai celor ce văd bine cu ochii dar rătăcesc în noaptea oarbă a patimilor!