Eseul “Educația ortodoxă a tinerilor” a apărut în anul 1960, într-o vreme în care revoluția culturală începea să se intensifice, iar fructele ei răsăreau la tot pasul, spre groaza sensibilităților premoderne sau a naivilor care așteptau izbăvirea din triumful confortului postbelic. Chiar dacă a trecut mai bine de jumătate de secol de la prima ediție, scrierea episcopului rămâne mai actuală ca niciodată, mai ales că problemele identificate nu au cunoscut nicio ameliorare, ba chiar s-au amplificat la proporții pe care un creștin crescut la școala Filocaliei le-ar fi putut, de altfel, anticipa. Și asta pentru că, așa cum surprinde perfect autorul, schimbarea teoriilor despre educație, trecerea de la modelul creștin la un model freudian, nu avea cum să rămână fără urmări nefaste.

Grabbe îl identifică pe Sigmund Freud drept unul dintre responsabilii semnificativi ai degringoladei. Și, într-adevăr, în anii de după război, voga psihanalizei nu dădea semne că ar putea cunoaște vreo epuizare. De atunci, modele s-au mai schimbat, însă doar în aparență. Pentru că nucleul dur, ceea ce rămâne, când toate zorzoanele psihanalizei sunt date la o parte, este, fără îndoială, de neatacat pentru toată modernitatea.

Ideea, de pildă, că educația copiilor trebuie administrată în afara contextului religios reprezintă o axiomă atât a psihanalizei cât și a celorlalte teorii moderne, care îi sunt mai mult sau mai puțin tributare. Pentru Freud, dar nu numai, relația copilului sau a omului cu Dumnezeu semnifică o patologie, și nu o normalitate. “(…)religia este compatibilă cu o nevroză infantilă, și (…) umanitatea va depăși această fază nevrotică, așa cum mulți copii, crescând, își depășesc nevroza, întru totul similară”, scria patriarhul psihanalizei în “Moise și monoteismul”. De aici se nasc deosebiri uriașe de abordare și se cască diferența între două lumi. Dar nu se rezumă doar la atât. Pledoaria pentru urmărirea necenzurată a plăcerilor, satisfacerea instinctelor celor mai de jos, în absența cărora ar apărea nevrozele, inversarea raportului între procreere și activitate sexuală, reprezintă doar câteva dintre contribuțiile semnificative ale lui Freud la bagajul de înțelepciune contemporan. Din acest punct de vedere, după cum remarcă episcopul, este firească și necesară recomandarea de către psihanaliști a educației sexuale de la vârste cât mai fragede. Chiar dacă este adevărat că promotorii coruperii copiilor nu și-au extras argumentele doar din panoplia freudiană, contribuția maestrului vienez la pansexualismul contemporan, declinat în special prin arta secolului XX, rămâne greu de egalat. Așadar, departe de a constitui o relicvă numai bună de pus în insectarul ideilor datate, psihanaliza este în continuare o formă mentală cuceritoare. Iar această atracție, după cum admite chiar episcopul Grabbe, dar și cercetători mai recenți ca Jean-Claude Larchet, provine și din faptul că psihanaliza descrie realist o parte din viața interioară a omului căzut.

În aceeași ordine de idei, ceea ce se poate constata cu ușurință în majoritatea teoriilor contemporane cu ștaif despre educație este absența oricărui referențial creștin ortodox. Ba mai mult, când nu apar influențe New Age din ce în ce mai subtile și invazive, noțiunea unui Creator al lumii este complet eludată. Nu este de mirare atunci că pledoariile pentru morală nu își mai găsesc locul, că se creează distanțe tot mai mari între generații, că din ce în ce mai mulți copii devin, practic, cobai pentru experimente sociale, derulate prin intermediul școlilor publice, șamd.

Meritul fundamental ale cărții este de a arăta cât de importante sunt presupozițiile antropologice pentru educație și, nu în ultimă instanță, pentru felul în care arată lumea. Privită astfel, insistența ortodoxă pentru cultivarea virtuților și abolirea patimilor depășește categoriile pisălogelii pietiste, devenind, în fapt, singura cale, sub speciae aeternitatis, pentru dobândirea mântuirii, iar în ordine lumească, pentru dobândirea păcii interioare. (Fragment din prefața volumului, semnată de Ninel Ganea)

Volumul conține alături de eseul episcopului Grabbe, un fragment despre educația creștină din Calea spre mântuire a Sf. Teofan Zăvorâtul, Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești a Sf. Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfant Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia al Sf Grigore din Nazianz, texte care dau consistență unui demers editorial intitulat Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre

Prefata

Cu greu ar putea fi găsit un subiect, pe cât de important, pe atât de mult ignorat de credincioșii obișnuiți, cum este cel al educației copiilor. De la proiectele comunist-utopice antice, pâna la tentativele contemporane de subversiune și demoralizare, introduse în special prin agențiile nonguvernamentale, orice tentativă de redefinire a normalității și a realității are ca punct central subminarea educației, începând, bineîneles, cu educația primilor ani. Nu fără temei, iezuiții, de pildă, și-au luat drept motto ideea că acela care controlează primii șapte ani ai copilului va decide portretul său la maturitate, la fel cum nu e întâmplător că inventatorii grădinițelor erau discipolii lui Adam Weishaupt.

Ca urmare, este întrucâtva de neînțeles că tema educației nu are o priză deosebită la public, iar mulți creștini preferă să meargă cu valul schimbărilor culturale (televizor, tabletă, telefon etc.), ce darâmă pe termen mediu casele părinților și sufletele copiilor. Pe de altă parte, aruncând o privire fugară la omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, observăm că lupta aceasta pentru desăvârșirea celor mici nu suscita un interes ieșit din comun nici măcar în vremurile de glorie ale Ortodoxiei. Ceea ce nu-l împiedica, însă, pe patriarhul Constantinopolului să discute pe larg despre ceea ce considera a fi „nu fleacuri, ci guvernarea lumii”: „Dăm bani și ne preocupăm să le asigurăm o bună educație laică, lumească și, de asemenea, să treacă cu bine prin stagiul militar. Apelăm la prieteni și alergăm încoace și încolo pentru asta, dar nu facem absolut nimic ca să-i ajutăm sa fie prețuiți și de împăratul îngerilor. Le permitem să meargă la spectacol, dar niciodată nu-i obligăm să meargă la biserică. Și, chiar dacă-i facem să vină, o dată sau de două ori, ei vin și-și pierd timpul fără niciun rost sau vin ca să se distreze, fără să înțeleagă ce se întâmplă acolo.”

Totuși, o distincție se impune în comparația dintre antici și moderni. Spre deosebire de perioada clasică, în modernitate există o contestare radicală, în fapt, o substituire a modelului paideic de educație liberală, înțeleasă explicit ca educație spre eliberarea omului de patimi. Astfel, dacă ne uităm la teoriile păgâne grecești sau la curriculumul creștin, putem sesiza fără dificultate note comune și puține diferențe (ce-i drept, unele dintre ele, importante; suficient să spunem acum, pe urmele unor teologi ca George Florovsky, că paideia ortodoxă țintea spre deșert, în timp ce paideia clasică avea ca destinație cetatea).

În epoca noastră, consensul antic s-a evaporat, fiind înlocuit de o paradigmă educațională din care referințele clasice au dispărut aproape cu totul și în care dorințele copilului devin, la propriu, în unele cazuri, literă de lege. Rezultatul nu e doar o anomie teoretică, ci anarhia culturală, politică și socială, pe care o vedem la tot pasul și care nu dă niciun semn că și-a atins potențialul distructiv. În fața acestui dezastru iminent, singura soluție pentru salvarea copiilor, respectiv a civilizației, o reprezintă repoziționarea pe modelele încercate ale Tradiției. Din această perspectivă, eseul Episcopului Grigorie Grabbe reprezintă o mică bijuterie foarte accesibilă, în care excursurile teoretice solide se îmbină suplu cu sfaturile practice, indispensabile pentru oricine încearcă să ghideze pașii celor mici spre mântuire.

George (pe numele de botez) Grabbe s-a născut la St. Petersburg, în anul 1902, într-o familie de nobili cu origini baltice, credincioasă țarului și imperiului. Bunicul său era nimeni altul decât Alexei Homiakov, poate cel mai mare teolog rus laic al secolului al XIX-lea, iar tatăl său era contele Pavel Grabbe, un aristocrat devenit martir pentru credință. Una dintre surorile sale a devenit în a doua jumătate a secolului trecut o egumenă importantă a Mânăstirii de la Lesna, singura mânăstire cu continuitate neîntreruptă din vremea țarismului și până astăzi.

Crescut într-o atmosferă profund ortodoxă, într-o lume în care încă nu era foarte dificil sa întâlnești sfinți, viitorul prelat manifesta încă din copilărie un interes special pentru credință. Scrierile sale de adolescență, făcute publice, depun mărturie pentru seriozitatea preocupărilor sale.

Prăbușirea Imperiului țarist a adus cu sine nu doar dispariția celei de-a Treia Rome, ci și un nesfârșit cortegiu de drame personale. Familia Grabbe a emigrat din Rusia la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, odată cu prabușirea Albilor, pentru a scăpa de urgia comunistă. Deportat inițial în Grecia, în condiții inumane care au dus la moartea unei surori, viitorul episcop a emigrat mai apoi în Serbia, la Sremsky-Karlovsky, locul în care Mitropolitul Antonie Hrapovitsky punea bazele Bisericii Ruse din Exil. Grabbe și-a terminat studiile teologice la Universitatea din Belgrad, acolo unde și-a desăvârșit competențele teologice și literare, însă influența cea mai profundă asupra sa avea să ramână cea a mitropolitului Antonie, unul dintre cei mai mari făcători de sfinți ai secolului XX (este suficient să ne gândim la Sf. Ioan Maximovici, Sf. Filaret, Sf. Ilarion Troițki sau la iradierea pe care a avut-o în Serbia asupra unui sfânt ca Iustin Popovici). Cucerit de calitățile tânărului Grabbe, Mitropolitul Antonie l-a numit secretar al Cancelariei Sinodale, poziție pe care a deținut-o până în anul 1986, devenind practic principalul canonist al Bisericii Ruse din Exil.

Eseul “Educația ortodoxă a tinerilor” a apărut în anul 1960, într-o vreme în care revoluția culturală începea să se intensifice, iar fructele ei răsăreau la tot pasul, spre groaza sensibilităților premoderne sau a naivilor care așteptau izbăvirea din triumful confortului postbelic. Chiar dacă a trecut mai bine de jumătate de secol de la prima ediție, scrierea episcopului rămâne mai actuală ca niciodată, mai ales că problemele identificate nu au cunoscut nicio ameliorare, ba chiar s-au amplificat la proporții pe care un creștin crescut la școala Filocaliei le-ar fi putut, de altfel, anticipa. Și asta pentru că, așa cum surprinde perfect autorul, schimbarea teoriilor despre educație, trecerea de la modelul creștin la un model freudian, nu avea cum să rămână fără urmări nefaste.

Grabbe îl identifică pe Sigmund Freud drept unul dintre responsabilii semnificativi ai degringoladei. Și, într-adevăr, în anii de după război, voga psihanalizei nu dădea semne că ar putea cunoaște vreo epuizare. De atunci, modele s-au mai schimbat, însă doar în aparență. Pentru că nucleul dur, ceea ce rămâne, când toate zorzoanele psihanalizei sunt date la o parte, este, fără îndoială, de neatacat pentru toată modernitatea.

Ideea, de pildă, că educația copiilor trebuie administrată în afara contextului religios reprezintă o axiomă atât a psihanalizei cât și a celorlalte teorii moderne, care îi sunt mai mult sau mai puțin tributare. Pentru Freud, dar nu numai, relația copilului sau a omului cu Dumnezeu semnifică o patologie, și nu o normalitate. “(…)religia este compatibilă cu o nevroză infantilă, și (…) umanitatea va depăși această fază nevrotică, așa cum mulți copii, crescând, își depășesc nevroza, întru totul similară”, scria patriarhul psihanalizei în “Moise și monoteismul”. De aici se nasc deosebiri uriașe de abordare și se cască diferența între două lumi. Dar nu se rezumă doar la atât. Pledoaria pentru urmărirea necenzurată a plăcerilor, satisfacerea instinctelor celor mai de jos, în absența cărora ar apărea nevrozele, inversarea raportului între procreere și activitate sexuală, reprezintă doar câteva dintre contribuțiile semnificative ale lui Freud la bagajul de înțelepciune contemporan. Din acest punct de vedere, după cum remarcă episcopul, este firească și necesară recomandarea de către psihanaliști a educației sexuale de la vârste cât mai fragede. Chiar dacă este adevărat că promotorii coruperii copiilor nu și-au extras argumentele doar din panoplia freudiană, contribuția maestrului vienez la pansexualismul contemporan, declinat în special prin arta secolului XX, rămâne greu de egalat. Așadar, departe de a constitui o relicvă numai bună de pus în insectarul ideilor datate, psihanaliza este în continuare o formă mentală cuceritoare. Iar această atracție, după cum admite chiar episcopul Grabbe, dar și cercetători mai recenți ca Jean-Claude Larchet, provine și din faptul că psihanaliza descrie realist o parte din viața interioară a omului căzut.

În aceeași ordine de idei, ceea ce se poate constata cu ușurință în majoritatea teoriilor contemporane cu ștaif despre educație este absența oricărui referențial creștin ortodox. Ba mai mult, când nu apar influențe New Age din ce în ce mai subtile și invazive, noțiunea unui Creator al lumii este complet eludată. Nu este de mirare atunci că pledoariile pentru morală nu își mai găsesc locul, că se creează distanțe tot mai mari între generații, că din ce în ce mai mulți copii devin, practic, cobai pentru experimente sociale, derulate prin intermediul școlilor publice, șamd.

Meritul fundamental ale cărții este de a arăta cât de importante sunt presupozițiile antropologice pentru educație și, nu în ultimă instanță, pentru felul în care arată lumea. Privită astfel, insistența ortodoxă pentru cultivarea virtuților și abolirea patimilor depășește categoriile pisălogelii pietiste, devenind, în fapt, singura cale, sub speciae aeternitatis, pentru dobândirea mântuirii, iar în ordine lumească, pentru dobândirea păcii interioare. În aceeași ordine de idei, reamintirea adevărului capital că suntem creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ”surprinde atât firea naturii umane, cât și telosul ei. Pe cale de consecință, singura grijă cu adevărat importantă pentru părinți o reprezintă pregătirea copiilor pentru împărăția lui Dumnezeu, după cum amintește și mottoul Sf. Ioan Gură de Aur. Practic, acesta este standardul după care trebuie ghidată întreaga viață a familiei și borna fixă prin care este depășit relativismul presant al epocii sau asurzitoarele teorii la modă.

Ninel Ganea
Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.