Dialoguri la Athos intre cer si pamant - Carti.Crestinortodox.ro

Dialoguri la Athos intre cer si pamant

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
35,00Lei
In stoc

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, gradina a Maicii Domnului, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige.

Descriere

Dialoguri la Athos intre cer si pamant

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, „gradina a Maicii Domnului”, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige. Din acest spatiu spiritual vine si aceasta carte de „dialoguri” duhovnicesti. Locul agorei Atenei antice de la poalele Acropolei il iau „agorele” monastice de la poalele Athosului, „dialogurile” avand drept obiect al „apologiei” nu „filozofia”, ci „filocalia”, nu barbatul drept al cetatii, ci omul sfant al lui Dumnezeu Cel Sfant.
Impletind fericit spontaneitatea evenimentului consemnat (nu regizat) si patosul liric al confesiunii cu incandescenta experientei mistice si rigoarea demonstratiei teologice, Dialogurile la Athos datorate monahului Teoclit Dionisiatul, cea mai prolifica personalitate teologica a Athosului contemporan, alcatuiesc o veritabila „suma” a traditiei spirituale ortodoxe in intreaga ei profunzime si sublimitate. Pledand cu patos si radicalism in favoarea maximalismului ascetic, a verticalismului contemplatiei, a introversiunii si personalismului autenticului etos ortodox, ele destrama in termeni implacabili iluziile, platitudinea si inconsistenta „crestinismului” „modern” secularizat al epocii noastre.

Cuprins

Teoclit Dionisiatul sau „prologul” in Grecia al dialogurilor” la Athos (diac. Ioan I. Ica jr)
Nota asupra editiei a doua a traducerii romanesti
I. Monahismul Sfantului Munte
II. Teologia rugaciunii mintii
Anexa: Sfintii Parinti despre rugaciunea lui Iisus
Postfata. Intre Athos si Atena: note pe marginea unei dispute (diac. Ioan I. Ica jr)
Lucrarile monahului Teoclit Dionisiatul

Anul aparitiei: 2015, ed. a II-a (2004, ed. I)

Specificaţii

  • Editor: Deisis
  • ISBN: 9786067400038
  • An aparitie: 26 Iunie 2015
  • Numar pagini: 486
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 13 x 20 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor
  • CrestinOrtodox 04-07-2016
    5 din 5 stele
    Postfata intre Athos si Atena: note pe marginea unei dispute

    Publicarea Dialogurilor la Athos ar fi incompletă fără a înregistra şi epilogul lor polemic. Apariţia lor în 1975 la Tesa-lonic a coincis în mod semnificativ cu izbucnirea unei vii dispute între Athos şi Atena, între citadela monahismului ortodox filocalic şi bastionul academismului teologic universitar în persoana exponenţilor lor cei mai de seamă. Controversa este extrem de semnificativă şi instructivă nu numai sub raport strict documentar — atestând încă o dată polarizarea profundă a teologiei şi vieţii ecleziale în spaţiul elenic modern —, ci şi în registru principal — ilustrând exemplar conflictul în interiorul Ortodoxiei a două tipuri de teologie, conflict care în semnificaţia lui generală depăşeşte detaliile sale concrete şi circumstanţiale.

    In acest context monahul Teoclit Dionisiatul apare ca un reprezentant şi continuator fidel al Tradiţiei spirituale ortodoxe celei mai vechi şi autentice, cea a marilor Bătrâni de la , Athos din ultimele decenii ale secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX, ca egumenul Gavriil Dionisiatul (1886-1983), ieromonahul Athanasios Iviritul al căror ucenic şi fiu duhovnicesc este ş.a. Ca atare, teologhisirea sa se plasează în descendenţa directă a teologiei sfinţilor Grigorie Palama (1295-1359) şi Nicodim Aghioritul (1744-1804), prin care asimilează şi continuă fidel, atât în litera, cât mai ales în spiritul şi metoda ei, marea Predanie duhovnicească filocalică şi patristică a Bisericii răsăritene în integralitatea exigenţelor ei spirituale şi intelectuale. Campion al acribiei unei Ortodoxii patristice autentice şi integrale, orientarea teologiei monahului Teoclit se demarca net faţă de toate direcţiile şi tendinţele din teologia greacă din secolul XX, fireşte în primul rând faţă de cele ale „neozoiştilor" inovatori reprezentaţi de profesorul Chr. Yannaras, cât şi faţă de cele ale „paleozoiştilor" conservatori al căror mentor teologic a fost şi mai este profesorul P. Trembelas.

    In calitatea sa de „vechi-zoist" şi întemeietor al unei organizaţii ortodoxe laice: frăţia teologilor „Sotir" (în 1961), profesorul Panayotis Trembelas (1886-1977) făcea parte din vechea gardă a „Zoi"-ului, fiind un adept integral şi intransigent al idealurilor şi metodelor pietiste ale acestei organizaţii din care s-a inspirat în mare măsură în orientarea generală a scrisului său teologic şi pe care le-a susţinut activ, la rândul lui, prin opera sa, conferindu-le infrastructura teologică. Reprezentant tipic al unei teologii academice („pozitive") conservatoare, intransigent „ortodoxiste" şi antiocci-dentale în manifestare, dar în continuitate cu tradiţiile şcolii de teologie ateniene din ultimele decenii ale secolului XIX şi începutul secolului XX în care s-a format, el este autorul unei opere teologice imense, de multe mii de pagini, şi care acoperă aproape totalitatea disciplinelor teologice: dogmatica, apologetica, omiletica şi catehetica, liturgica şi interpretarea Scripturii1. Deşi elaborată în mare parte după apelul de reîntoarcere la Părinţi lansat de Congresul de Teologie de la Atena (1936), opera sa, în care domină biblicismul şi ritualismul liturgic, se resimte prea puţin din spiritul şi metoda teologhisirii patristice autentice, recursul la Părinţi limitându-se la simple citate de susţinere a tezelor proprii scoase din operele sfinţilor Părinţi (însă numai până la sfântul Ioan Damaschin inclusiv).
    Spiritul şi inspiraţia generală a teologiei profesorului P. Trembelas au ieşit însă cel mai clar în evidenţă în ultimul studiu mai amplu, în două părţi, scris de acesta la adânci bătrâneţi (în vârstă de 86 de ani) şi intitulat „Misticism-apo-fatism, teologie catafatică"2. Prin acest studiu, profesorul Trembelas îşi propunea să ia atitudine împotriva unei false concepţii despre apofatism vehiculată, chipurile, în presa teologică elenă a anilor '70 (citaţi sunt Nikos Nissiotis, 1971 şi Ioannis Karmiris, 1973).

    La aceştia teologia apofatică apărea ca putând exista şi separat de teologia catafatică, drept ceva ce poate fi abandonat şi recuperat, reasumarea dimensiunii apofatice în teologia actuală putând crea, chipurile, acel climat de libertate care ar permite refacerea mai rapidă a unităţii creştine urmărite de mişcarea ecumenică. In faţa acestei concepţii, studiul îşi propunea să prezinte „adevărata" natură a relaţiei existente între apofatism şi catafatism în teologia Părinţilor. Axat pe ideea, justă în sine, a inseparabi-lităţii dintre teologia apofatică şi cea catafatică şi pe relevarea gravelor consecinţe ce decurg din disocierea lor, studiul profesorului Trembelas e alcătuit din două părţi inegale: o parte generală, foarte scurtă (25 p.), tratează despre „misticism în genere", şi o parte specială, amplă, analizează „apo-ii fatismul şi teologia mistică după unii mistici mai însemnaţi": 1. Dionisie Areopagitul, 2. Macarie Egipteanul, 3. Simeon Noul Teolog, 4. Nichita Stithatul (în fasc. I), 5. Maxim Mărturisitorul şi 6. Grigorie Palama (în fasc. II).

    In esenţă, pentru profesorul Trembelas teologie propriu-zisă nu este decât cea catafatică (pozitivă), mistica şi apofatismul neavând rangul de teologie, ci doar de metodă teologică subiectivă, privind nu atât teologia, cât persoana teologului şi fiind doar experienţa lui Dumnezeu întemeiată pe asceză. N-ar exista deci conflict, nici alternativă sau „duplicitate evlavioasă" (expresie a profesorului N. Nissiotis) între teologie, catafatică în fiinţa ei, şi apofatism şi misticism, decât acolo unde mistica e privită ca un mister inaccesibil cunoaşterii, ca un sentimentalism obscur. Desprins de teologia catafatică, misticismul-apofatismul cad inevitabil în ateism (agnosticism) sau panteism. Acesta ar fi cazul atât al intelectualismului mistic de origine filozofică al lui „Pseudo-Dionisie Areopagitul", cât şi al sentimentalismului mistic al lui Simeon Noul Teolog, primul influenţat de neoplatonism, cel de-al doilea de mesalianism.

    Fundamentale şi revelatorii pentru poziţia şi orientarea teologică a autorului sunt însă consideraţiile principiale din partea generală referitoare la „misticismul în genere"3, consideraţii preluate după A History of Christian Doctrine a anglicanului G.P. Fisher. Definit ca „experienţă religioasă personală şi subiectivă", misticismul ar avea atât o formă „maladivă" (în religiile şi filozofiile necreştine), cât şi una „sănătoasă", întemeiată pe cuvintele Scripturii şi Tainele Bisericii, indispensabilă pentru trăirea vieţii creştine autentice, întrucât adevărul divin al Revelaţiei nu poate fi înţeles şi aprofundat fără „auzul" şi „văzul" special al credinţei. „Misticismul sănătos este cel al evanghelistului Ioan şi al lui Thomas a Kempis", precizează apoi profesorul Trembelas, citând pe J. von Oosterzee (Christian Dogmatics). In conformitate cu această viziune psihologică a misticii preluată integral de la Fischer, suntem avertizaţi în continuare că „misticismul sănătos", bazat pe învăţătura Scripturii, a Părinţilor şi a Bisericii, nu se limitează doar la sentiment, ci include atât intelectul, cât şi voinţa, viaţa în Hristos» autentică trebuind să se realizeze prin toate cele trei facultăţi ale psihicului uman. Formele „maladive" ale misticismului sunt cele în care domină exclusiv intelectul, ca în misticismul intelectualist filozofic care ar duce inevitabil la agnosticism, ateism sau panteism, sau sentimentul, ca în misticismul religios sentimental gen Meister Eckhart, J. Tauler, H. Suso, J. Gerson, care ar duce şi el inevitabil la panteism. Prin admiterea ca unică autoritate şi izvor nemijlocit al cunoaşterii adevărului, fie numai a intelectului, fie numai a sentimentului, în ambele aceste forme, care ade-seori se metamorfozează reciproc una în cealaltă, se ajunge la contestarea Scripturii, Tradiţiei şi Tainelor Bisericii. Misticismul religios deviant este astfel definit (tot după Fisher) drept „nebunie a sentimentului", în care intelectul şi voinţa dispar, fiind „sinonim cu extazul".

    In ce priveşte apofatismul ortodox4, care nu poate fi separat, nici opus teologiei catafatice fără a se cădea în agnosticism, ateism sau panteism, el are două accepţiuni: a) doctrină dogmatică fundamentală despre Dumnezeu, mai exact despre ce nu este El (fiind deci teologie a negaţiilor), şi incognoscibilitatea Lui, doctrină proclamată de consensul unanim al Scripturii, Părinţilor şi Liturghiei; şi b) cale şi trăire practică, experienţă a cunoaşterii Dumnezeului transcendent prin necunoaştere, nedetaşabilă de experienţa catafatică a Scripturii şi Tainelor Bisericii, cu care alcătuieşte un întreg, fiind o completare esenţială a acesteia.

Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor