Despre credinţă şi îndoială,
Editura Cathisma, 2007
(fragment)

…

Poate părea stranie o astfel de afirmaţie auzită din gura unui credincios care cu inspiraţie şi încredere apără dreptul fiecăruia la îndoială. De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei ce spune că omul trebuie să fie sincer până la capăt, să fie sincer în mod necondiţionat, să fie mereu gata să-şi pună la îndoială propria existenţă şi propriile convingeri. Acestea sunt cu putinţă atunci când credem că există ceva de nezdruncinat care alcătuieşte obiectul căutărilor noastre. Omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Acest lucru este foarte important în cercetarea ştiinţifică; este foarte important în gândirea filosofică; şi nu este mai puţin important în experienţa religioasă. Nu putem să creştem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul. Iar în ceea ce priveşte aspectul religios, unul sin scriitorii Bisericii din secolul al IV-lea, sfântul Grigorie de Nyssa, spunea că dacă am încerca să construim o imagine integrală despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice, din Revelaţia Divină şi din experienţa sfinţilor, şi dacă vom crede că această imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranţă că am creat un idol şi nu mai suntem în stare să-l aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu , care este doar viaţă şi mişcare.

La fel putem spune şi despre viziunile filosofice: imediat cum una dintre acestea devine adevăr incontestabil şi nu mai poate fi supusă îndoielii înseamnă că deja nu se mai crede nici în progres, nici în posibilitatea aprofundării, ci suntem sortiţi să trăim cu privirea înapoi, doar la ceea ce a fost odată spus, găsit, enunţat ca adevăr incontestabil, ca şi cum a privi înainte nu ar mai avea sens, ba ar fi chiar periculos! Este o laşitate faţă de viaţă, este o frică faţă de adevăr, este o negare a polivalenţei şi a profunzimii realităţii. Şi ceea ce spun acum despre ştiinţă sau filozofie poate fi spus şi despre conceptele religioase, dar nu în sensul că Dumnezeu se schimbă, ci în sensul că putem trece cu o bucurie şi cu o inspiraţie imensă pe lângă reprezentările noastre copilăreşti sau adolescentine, spre a creşte şi a cunoaşte într-o nouă măsură pe Dumnezeul cel Viu, Cel ce este de neexprimat pentru orice imagine sau termen.

Câtă bucurie descoperim în faptul că omul se poate depăşi pe sine, că omenirea este într-atât de măreaţă, încât orice generaţie, luând locul precedentei, priveşte moştenirea trecutului, nedevenind, totodată, robul sau captivul acesteia, ci, în baza celor ce au fost cândva descoperite de experienţa creştină sau cugetul omului, se poate depăşi pe sine, devenind ceva absolut nou, inedit, iar consecinţele unor prezumţii statice iau forma unei dinamici continue, se transformă în creativitate şi bucurie.

Atitudinea faţă de viaţă, constituţia lăuntrică pe care o numim credinţă, adică încrederea ziditoare şi echilibrul ce conţin deopotrivă şi mister, şi îndoială, este, după mine, una dintre cele mai mari bucurii în viaţa fiecăruia. Şi sunt de părere că această bucurie parvine din mai multe izvoare, se bazează pe mai multe cauze.

În primul rând, cel care priveşte viaţa cu îndrăzneală şi iscusinţă, cel care priveşte astfel la omul din faţa sa şi la societatea în care trăieşte, la natură şi la istorie – un asemenea om nu are frică să stea faţă în faţă cu realitatea, acesta depăşeşte echilibrul mort, placiditatea de care suferă atâţia din cauză că nu le ajung puterile să se arunce în domeniul necunoscutului, nu pot depăşi frica, laşitatea şi ramolirea. Iar în momentul în care hotărâm să ne aruncăm cu toată îndrăzneala în necunoscut, faţă către faţă, toate forţele noastre lăuntrice se adună şi se aprinde în noi bucuria ce creşte în măsura în care creşte neînfricarea.
Am vorbit despre credinţa în om şi despre credinţa savantului în ştiinţă; şi într-un caz, şi în altul credinţa constă în faptul că omul este absolut încrezut că bezna şi necunoscutul care îl sperie conţin o revelaţie, un înţeles, că haosul din faţa sa poate fi la un moment dat străfulgerat de lumina pe care o numim „sens” şi care va crea o armonie, fie şi parţială, primară.

Această încredere însă nu rezolvă problema în sine, neînfricarea este oricum necesară, întrucât pentru a crede în om e nevoie de multă bărbăţie: omul poate fi uneori foarte înfricoşător.

Iar acolo unde domeniul credinţei este plin de îndoială, unde însuşi omul este pus sub semnul întrebării împreună cu credinţa sa, tot acolo un izvor al bucuriei găsim în speranţă, în savurarea, anticipare îndrăzneaţă a faptului că bezna va fi totuşi străfulgerată de lumină, că haosul va lua forma armoniei, că absurdul va căpăta sens. Prin această atitudine dinamică, cel care purcede să caute, care începe să găsească simte că trăieşte; descoperă că trece din moarte la viaţă; şi devine viu nu doar în activitatea şi manifestările sale, ci viu până la rădăcina fiinţării sale, având conştiinţa faptului că viaţa izvorăşte în el nestăvilit, torenţial; această puternică, profundă viaţă descoperită înăuntrul nostru cuprinde în sine un întreg univers; şi omul, şi toate celelalte, de la microscopic la neînchipuit de mare. Aici nu ne mai sperie îndoiala, deoarece, am mai spus-o, îndoiala nu ţine de obiectul cercetării, de natură, de om sau Dumnezeu, ci de reprezentarea noastră actuală referitoare la aceste entităţi. Cu cîtă bucurie, cu cîtă speranţă putem descoperi că noi înşine sîntem puşi la îndoială, sîntem puşi la îndoială de către cei din jurul nostru, sîntem puşi la îndoială de către natură şi viaţa publică, sîntem puşi la în­doială de către Dumnezeu. Şi nu doar convingerile noastre,  ci noi înşine, îndrăzneala noastră,  sinceritatea noastră, bunătatea din noi. Acestea sînt cerinţele faţă de noi înaintate de către lumea înconjurătoare: om, societate, ştiinţă.

Această confruntare a obiectivului, care ne solicită bunătate, sinceritate şi dreptate extremă, naşte în noi o bucurie a credinţei ce nu poate fi atinsă prin nimic altceva. Vedem asta în savantul care obţine adevărul depunînd tot sufletul, cugetul şi îndrăzneala sa; vedem şi în cel ce lucrează printre oameni, care se întîl-neşte cu ei faţă în faţă şi care ia aminte la cel ce îi pune poate ultima, hotărîtoarea întrebare; la cel ce este afundat în activităţi obşteşti şi trebuie să stea în faţa mul­ţimii cu toată responsabilitatea, însă - nu mai puţin - în faţa dreptăţii omeneşti.

Iată de unde se naşte bucuria cutezătoare a credinţei; iar ea, repet, este accesibilă oricui; această credinţă, această cale este începutul oricărei vieţi creative. Pentru credincioşi bucuria credinţei se odihneşte, în ultimă instanţă, pe însuşi Dumnezeu, Care e Cel ce a creat totul -pe mine, lucrurile ce mă înconjoară, pe ceilalţi semeni ai mei; pentru Care totul - şi materialul, şi spiritualul, şi sufletes­cul, şi omul, şi societatea, şi ştiinţa, şi natura, şi arta - toate au un sens în deveni­rea umană; Care este ultimul, cel mai profund impuls dinamic ce-mi solicită să mă deschid, să pricep, să mă pun faţă în faţă, iar în această cutezanţă a credinţei să obţin o nouă cunoaştere, o nouă plinătate a vieţii şi o nouă plinătate a credinţei.

Mi-am propus ca în cele ce urmează să vorbesc despre credinţa în Dumnezeu. Am determinat deja, conform Sfintei Scripturi, credinţa ca pe o încredere în ceea ce este nevăzut. De unde apare această încredere?

Vorbind despre credinţa în om sau credinţa în ştiinţă, credinţa în experienţa noastră de zi cu zi, avem în vedere ceva concret, ce ni se pare suficient de înavuţit cu sens. E vorba de o credinţă bazată pe experienţă nemijlocită; cînd întîlnesc un om, îl iau iniţial drept un simplu factor extern sau o întîmplare din viaţă, treptat îi descopăr noi şi noi dedesubturi, pînă mă conving de faptul că acesta este într-adevăr profund, că ceea ce am surprins la prima vedere este superficial, deşi, la o anumită experienţă de viaţă, şi intonaţia vorbirii, şi expresia ochilor ne pot spune cîte ceva. Omul din faţa noastră ne împinge oarecum să găsim răspuns întrebării: ce este în el superficial, izbitor, şi ce este nevăzut, de domeniul credinţei?

Comunicarea de mai departe va aprofunda noţiunea de credinţă în el prin faptul că uneori va proceda altfel decît aşteptăm de la el. Faptele sale ni se pot părea stranii, neaşteptate, contradictorii. Şi aici avem posibilitatea să credem lui, să credem în el şi să admitem faptul că nu dispunem de suficiente date pentru a judeca despre el, că îl putem considera în continuare onest, cumsecade, chiar dacă comportamentul său nu pare să corespundă imaginii pe care ne-am creat-o despre el.

La fel putem spune şi despre lumea ce ne înconjoară, despre o profundă certitudine că, dincolo de cele cunoscute, de ce este deja descoperit şi cercetat, există o sumedenie de posibilităţi ale unor noi descoperiri şi noi cunoaşteri. Intr-o oarecare măsură acestea se întîmplă deoarece atît omul, cît şi lumea în care trăim ni se înfăţişează în formă interogativă. Dumnezeu însă pare a nu pune nici o întreba­re, întrucît El este nevăzut, este inaccesi­bil nouă pînă la un anumit moment al vieţii, este în afara experienţei noastre. De unde poate apărea în om dorinţa de a purcede în căutarea lui Dumnezeu? Chiar de a-şi pune pur şi simplu întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu?

Evident, primul răspuns ce ne vine în minte este unul pe cît de primitiv, pe atît de verosimil: omul străvechi a pus pe seama lui Dumnezeu tot ceea ce nu pu­tea explica prin experienţa sau cugetul său. Omul contemporan însă nu poate pune astfel problema. Nimeni dintre cre­dincioşi care are o atitudine cît de cît ra­ţională, meditativă faţă de propria cre­dinţă nu va încerca să-1 folosească pe Dumnezeu pe post de umplutură a tot ceea ce-i este de neînţeles. Dimpotrivă, în conştiinţa credinciosului contempo­ran Dumnezeu apare nu ca o explicaţie, ci ca un fapt independent. Dincolo de ce­ea ce El poate sau nu poate, dincolo de ceea ce poate sau nu poate fi explicat prin El - El există. Iar pentru credincios este importantă tocmai realitatea exis­tenţei lui şi că dinăuntrul experienţei sale se naşte certitudinea că se poate in­tra cu El într-o oarecare comunicare, că El poate fi cunoscut într-o anumită mă­sură, că Dumnezeu şi el au ceva comun.

Aici ne putem întreba: de unde apare în om dorinţa de a-şi pune această întrebare despre Dumnezeu? De unde apare întrebarea însăşi? Vreau să spun unele lucruri în această privinţă.

Am utilizat de cîteva ori cuvîntul „experienţă". Ce este aceasta? Ceva extrem de simplu. Putem vorbi despre experienţa de viaţă, experienţa vieţii, experienţa personală a suferinţei, a bucuriei, a dragostei, în acelaşi sens trebuie să în­ţelegem experienţa religioasă. Este suma tuturor trăirilor noastre ce se referă la un anumit subiect pe care-l numim Dumnezeu. Pot fi clipele unei iluminări în rugăciune; momentele în care lumea din jur ni se pare preschimbată; momentele în care absurdul este străbătut de sens şi capătă graţie. In experienţa creştină acesta poate fi momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, cînd omul simte într-un chip inexplicabil, nepătruns, că a contactat o realitate despre care nu ştia nimic. Iată ce am eu în vedere atunci cînd spun „experienţă religioasă".

Nu este neapărat o experienţă cutremurătoare, intensă. Poate fi şi una ce decurge lent, ce se conturează încet, liniştit, profund. Poate fi şi un eveniment care să ne zguduie. Ne lovim de experienţa re­ligioasă cel mai adesea prin intermediul altor oameni. Poate fi o întîlnire cu cineva, pot fi spusele cuiva, fie adresate mie, fie altor oameni. Poate fi cuvîntul scris, tipărit într-o carte sau existent în manu­scris. Intr-un fel sau altul, această experi­enţă începe cu concursul unui martor care îmi spune mie sau spune în prezenţa mea: ştiu cu certitudine că există.

Nu doar experienţa religioasă se reali­zează   astfel.   Majoritatea   cunoştinţelor noastre de chimie, fizică, istorie sau bio­logie sînt obţinute anume în acest mod. Nişte martori ale căror spuse ni se par convingătoare sau suficient de verosimile ne aduc la cunoştinţă că un lucru sau al­tul este un fapt real. Atitudinea noastră faţă de aceste fapte este însă diferită. Sînt lucruri pe care le cunoaştem nemijlocit din experienţa personală. Orice mamă ştie ce este dragostea maternă, şi nimeni în afară de mame nu are o impresie ne­mijlocită a acestei experienţe. Putem vorbi cu trimitere la mărturiile materne, însă experienţa interioară nu o putem căpăta. Există lucruri pe care le cunoaştem deoa­rece avem o experienţă de viaţă comună cu cineva, experienţă ce poate fi la unii mai modestă, iar la alţii mai bogată. Puţina experienţă pe care o deţin îmi oferă suficiente posibilităţi pentru a prelua de la altcineva o experienţă mai bogată.

În sfîrşit, sînt lucruri pe care le primim din experienţa unor rari martori, a geniilor, a oamenilor iluştri, pe care avem tot dreptul să-i credem pentru înalta lor conştiinţă, pentru faptul că sînt suficient de mari pentru aceasta, pentru că deţinem nişte date ce ne permit să-i credem. Această experienţă le aparţine lor, noi o deţinem doar din auzite, însă putem creşte în ea.

Astfel este, de exemplu, experienţa unui mare pictor, a unui mare muzician, ce se exprimă în ultimă instanţă prin opera sa de artă, prin muzică. Experienţa din care acestea purced ne este inaccesibilă nouă, însă ea ajunge cumva pînă la noi. Asupra acestui aspect mă voi opri mai insistent în una din convorbirile următoare şi voi încerca să arăt modul în care întîlnirea cu credinţa poate avea loc prin intermediul unui om, om pe care l-am întîlnit şi ne-a vorbit sau a lăsat o mărturie scrisă.

În convorbirea trecută spuneam despre credinţă că ajunge la noi prin intermediul mărturiei; că cineva aduce pînă la conştiinţa noastră posibilitatea faptului că Dumnezeu există, cineva provoacă în noi această întrebare. Mă voi opri cîte puţin la unele tipuri de astfel de mărturii.

Am mai spus că poţi face mărturie despre propria experienţă trăită. Poţi vorbi de experienţa ce aparţine societă­ţii, comunităţii, colectivului din care faci parte: experienţa aceasta o posedăm doar parţial. Şi, în sfîrşit, poţi fi atins de mărturia unei personalităţi într-atît de distinse, de eminente, încît doar cu o margine a conştiinţei poţi pătrunde o fărîmă din experienţa ei.

Despre acestea voi vorbi în continuare. Unde se termină experienţa şi unde înce­pe credinţa? Dacă susţinem faptul că la baza credinţei stă experienţa, atunci cum le putem deosebi una de alta? în operele Sfîntului Macarie cel Mare, părinte al Bisericii din vechime, care a trăit în secolul al IV-lea în Pustia Egiptului, găsim un fragment în care se încearcă aflarea toc­mai acestui moment, în care experienţa se transformă în credinţă. Aici se vorbeşte despre o foarte profundă şi zguduitoa­re experienţă de apropiere de Dumnezeu în timpul rugăciunii, cunoscută sau trăită de el şi de împreună-nevoitorii săi. Se relatează că în momentul rugăciunii adînci omul se desprinde de conştiinţa a tot ce este pămîntesc, încetează chiar să se conştientizeze pe sine şi trăieşte doar o cucernică frică, dragoste, închinare, bucu­rie, triumful întîlnirii cu Dumnezeu, Care îi străbate întreaga conştiinţă, toate trăi­rile, tot trupul, nelăsînd nici o posibilitate de a se vedea pe sine, de a examina ce se întîmplă cu sine. Pe durata acestei experi­enţe omul nu ştie, desigur, ce se întîmplă cu el. Şi nu doar o experienţă religioasă se poate derula astfel; există momente în viaţă cînd întîmplarea ne cuprinde într-a-tît de mult, este atît de zguduitoare, încît nu ne lasă nici o clipă în care să realizăm ce se petrece cu noi, să ne amintim de noi. Se întîmplă astfel în cazul unor acci­dente rutiere, în momentul unei bucurii ce ne cutremură adîncul fiinţei sau la o durere ce ne străfulgera inima.

Întorcîndu-mă la experienţa Sfîntului Macarie: el spune că atîta timp cît te afli în limitele acestei experienţe nu poţi realiza nimic în afara lui Dumnezeu. La un moment dat însă Dumnezeu se îndepăr­tează parcă şi atunci te simţi în starea unei bărcuţe (o imagine foarte frumoasă după mine) pe care marea a lăsat-o pe ţărm şi s-a retras. Cu cîteva clipe în urmă bărcuţa se legăna încă pe apă, iar acum odihneşte pe nisip. Iată, acesta este momentul cînd omul nu mai este purtat de experienţă, deşi fiorii şi ardoarea experi­enţei mai persistă încă; cînd omul este absolut convins de realitatea experienţei sale, deşi în acel moment el nu o trăieşte. Iată clipa în care experienţa se transformă în credinţă, în certitudine. Şi omul acesta are tot dreptul ca, trăindu-şi mai departe viaţa, să afirme: eu am trăit asta, eu ştiu că există. Poate fi vorba despre o experienţă religioasă, despre o groază, o bucurie, o durere: ele au avut loc, apoi s-au îndepărtat, însă încrederea că ele există nu va mai putea fi zdruncinată în om.

Surprindem aici trecerea de la experienţă la credinţă; despre o asemenea credinţă omul poate vorbi cu o încredere înflăcărată, absolută, poate vorbi convingător, căci vorbeşte despre ceea ce ştie, despre ce a cunoscut pînă în măduva oaselor, pînă la frîngerea inimii.

Noi aparţinem însă comunităţii, omenirii, în jurul nostru există alţi oameni, iar noi nu epuizăm prin noi nici o experienţă umană, inclusiv religioasă; avem foarte multe în comun cu alţi oameni, însă o experienţă dată fiecare a trăit-o în alt fel: cineva o deţine mai mult, cineva, mai puţin; iar datorită comunicării din­tre noi, prin faptul că formăm un tot întreg, experienţa unora devine şi experienţa altora; la fel cum conştiinţa frumosului sau a dreptăţii devine o moştenire a întregii umanităţi prin intermediul unui om care a reuşit să le trăiască cu forţă extremă şi să le exprime cu o extre­mă frumuseţe şi convingere.

Despre acest domeniu al credinţei putem vorbi doar cu o anumită precauţie, indicînd asupra faptului că aici se încheie experienţa mea personală, care de aici devine, creşte la o experienţă comunitară ce aparţine grupului de oameni din care fac parte. Astfel a fost experienţa apostolilor care a ajuns pînă la noi. Apostolul loan spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii". Şi, întrucît noi avem o experienţă parţială înrudită cu a lor, ne putem încrede în experienţa lor, care este mai bogată, mai exactă.

Şi, în sfîrşit, există genii ale spiritului, ale cugetului, ale artei, care pot realiza prin muzică, artă sau prin viziunea lor ştiinţifică ceea ce un om de rînd nu poate realiza, dar credem acestora întrucît le simţim forţa de convingere a cuvintelor, întrucît aceste cuvinte pătrund în sufletul nostru şi sînt percepute ca adevăr, pentru că deţinem deja o comuniune în experienţă, chiar dacă experienţa lor o întrece cu mult pe a noastră. Astfel sînt, de pildă, cuvintele lui Hristos. în Evanghelia de la loan citim spusele Mîntuitorului: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vă­zut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut." Primim mărturia Sa nu din motivul că El vorbeşte despre lucruri despre care nu avem nici o închipuire, ci pentru că există alte motive să-L credem; şi primim acest cuvînt al Său, poate încă de nepătruns pentru noi, deoarece altele ce au fost spuse de El sînt, în limitele experienţei noastre, şi adevăr, şi dreptate, şi descoperire.

Iată modul în care prin intermediul altui om poate ajunge credinţa pînă la noi sau, cel puţin, poate apărea întrebarea; nu vom crede neapărat dintr-odată, însă, întîlnind acest om şi această mărturie - iar această mărturie, mai exact, mărturia personalităţii sale, este convingătoare -, putem sau să o primim şi să spunem: „acest om cunoaşte cu adevărat; mă voi strădui să ajung la experienţa lui", sau, deja în baza prejudecăţilor, a ideilor preconcepute să-l ferim din calea noastră şi să spunem: „ceea ce este dincolo de limitele experienţei mele este o aiureală. Acesta este un dement şi trebuie înlăturat." Un om al ştiinţei nu va proceda niciodată astfel, ci doar un nebun.

(Fragment extras din cartea:
Antonie Bloom - Despre îndoialã si credintã,
Editura Cathisma, 2007)