Multă bucurie, multă fericire semăna în jurul său bunul şi înţeleptul împărat Barbă Argintie. Toţi supuşii lui trăiau în pace şi bunăstare. Împăratul îi sprijinea pe cei săraci, nefericiţi, îi hrănea pe cei flămânzi, îi adăpostea pe cei fără locuinţă – într-un cuvânt, ajuta tuturor celor ce aveau nevoie de ajutorul lui. Şi împărăţia lui era cea mai fericită din toată lumea. Oamenii chiar aşa îi spuneau: împărăţia fericită. Acolo nu se auzeau nici ţipete, nici gemete, nu se vedeau lacrimi şi întristare – despre războaie, ce să mai vorbim! Înţeleptul şi bunul împărat Barbă Argintie trăia în pace şi înţelegere cu toţi vecinii săi. De aceea îl iubeau şi supuşii săi, şi oamenii din celelalte împărăţii, împăraţii şi regii de aproape şi de departe...
Însă cel mai mult îl iubeau pe împărat chiar supuşii lui, căci era atât de grijuliu şi de bun şi se îngrijea de bunăstarea lor cum numai un părinte iubitor se poate îngriji de copiii săi.
Dar fericirea nimănui nu e deplină pe pământ. Nu era pe deplin fericit nici împăratul Barbă Argintie cel iubit de toţi.
Era singur, familie nu avea: n-avea nici soţie dragă, nici copii iubitori – nu avea pe nimeni.
Cu mulţi ani în urmă moartea îi răpise singura fiică. Mult a suferit împăratul pentru moartea iubitei sale fete, dar s-a gândit că, îngrijindu-se ca supuşilor săi să le fie bine, va uita de amărăciune. Totuşi n-a fost aşa. De la an la an împăratul se simţea din ce în ce mai singur şi de la an la an se gândea tot mai des cui să lase împărăţia ca să domnească după moartea sa.
Şi în cele din urmă s-a hotărât să aleagă pe una din fiicele supuşilor săi, care să-i fie în locul celei moarte, pe care să o înfieze şi căreia să-i poată lăsa moştenire tronul împărătesc şi bogăţiile sale.
S-au bucurat supuşii de această hotărâre a împăratului lor, prevăzând că alegerea lui va cădea asupra unei fete vrednice de această înaltă cinste.
S-au răspândit peste tot crainicii, au trâmbiţat în toată ţara că împăratul, părintele poporului, vrea să-şi aleagă fiică, viitoare împărăteasă.
În ziua hotărâtă s-au adunat la curte tinere fete din toată împărăţia, toate frumoase, una mai fermecătoare decât alta, şi toate fiice ale oamenilor de vază.
Privi bătrânul împărat la ele şi cugetă: „Pe cine să aleg? Cui să dau întâietate? Toate sunt frumoase, toate sunt de neam. O înfiez pe una – se vor supăra celelalte. Ce este de făcut?“
Bunul împărat se temea şi acum să nu amărască, să nu jignească pe cineva.
Cu astfel de gânduri se închise în odaia sa de rugăciune şi deodată văzu: în colţul odăii stătea un înger strălucitor, parcă ţesut din raze de soare.
Împăratul se trase înapoi, plin de uimire, dinaintea vedeniei strălucitoare, şi auzi următoarele cuvinte:
– Ştiu, împărate, că ai hotărât să-ţi cauţi fiică în locul celei moarte. Şi, iată, am venit să-ţi spun că Dumnezeu vrea să îţi facă un dar. L-ai meritat prin inima ta bună şi grija pentru supuşii tăi. Cel de sus îţi dăruieşte o asemenea fiică încât vei fi cel mai fericit tată din lume şi o vei iubi aşa cum ai iubit-o pe răposată.
– O, îngere! Spune-mi, strigă împăratul, care din fetele care s-au arătat la curte este menită să-mi fie fiică?
– Care? Ascultă cu luare-aminte: între fetele pe care le vei vedea mâine la curte va fi una pe al cărei umăr, îndată ce va călca pragul curţii tale, se va aşeza un porumbel alb. Pe aceea să o faci fiica ta – însă ia seama să nu te înşeli.
Acestea fiind spuse, îngerul se făcu nevăzut.
Împăratul nu putu să pună geană pe geană întreaga noapte. Se tot gândea la făgăduinţa îngerului şi la fata care urma să-i fie fiică.
De dimineaţă se sculă în grabă, se îmbrăcă şi ieşi în sala de primire împărătească, unde îl aşteptau deja fetele adunate.
Trecu prin sală o dată, trecu de două ori. Privea la fete, îşi mângâia barba lungă şi nu grăia nimic.
Deodată, împăratul văzu pe fereastră că s-au deschis porţile castelului şi în curtea împărătească intră un cărucior. Înăuntru erau cărbuni, iar la cărucior trăgea o fată de şaisprezece, slabă, istovită, oacheşă, neatrăgătoare: în fine, o urâtă întru totului tot. Însă pe umărul fetei... şedea un porumbel alb ca zăpada.
Se amărî împăratul, dar ce să facă! Porunci slujitorilor s-o ia binişor în palat pe urâtă şi s-o aducă înaintea lui. Când o văzu, îi porunci să se îmbrace frumos şi să aştepte împreună cu frumoasele fiice ale dregătorilor în sala de primire.
Iar el ieşi în grădină, stând pe gânduri dacă s-o ia sau nu drept fiică.
Iese împăratul în grădină şi vede: alături de gard stau doi copilaşi; pe ei sunt hăinuţe vechi, în picioare – pantofiori purtaţi, dar feţele lor strălucesc de bucurie, ca la o mare sărbătoare.
– De ce vă bucuraţi, copii? îi întrebă împăratul.
Copiii nu-l văzuseră niciodată îndeaproape şi ca atare nu îl cunoşteau.
– O aşteptăm pe fata cărbunăreasă, bunule domn, au răspuns ei. Ea merge să vândă cărbuni la bucătăria împărătească şi totdeauna se întoarce cu mâinile pline de bunătăţi, pe care i le dăruieşte bucătarul. Şi ea ni le dă nouă pe toate, până la ultima bucăţică, aşa de bună e Maria.
– Şi ea, care-i atâta de săracă, vă dă vouă totul?
– Totul! Ea zice că a da e de o sută de ori mai plăcut decât a primi, răspunseră într-un glas copiii.
Împăratul clătină din cap şi merse mai departe. La poartă văzu o femeie bătrână, îmbrăcată sărăcăcios, care şedea nemişcată, cu ochii aţintiţi în depărtare.
– Pe cine aştepţi, bună femeie? întrebă împăratul, foarte mirat de faptul că femeia nu se ridicase la apropierea lui.
– O aştept pe cărbunăreasa Maria, răspunse femeia. Ea trebuie să iasă îndată de la curte, unde a dus cărbuni pentru vânzare. Cum se va întoarce vom merge împreună să cumpărăm pâine şi legume. De când am orbit doar ea lucrează pentru mine.
– Aşadar, tu eşti oarbă? se minună împăratul, privind-o cu milă pe femeie.
– Da, om bun, am orbit cu trei ani în urmă şi de atunci mă îngrijeşte Maria mea, care lucrează foarte mult ca să mă hrănească.
– E fiica ta, fără îndoială?
– Nu, om bun. Maria e orfană şi a venit să lucreze pentru mine, aflând că proprii mei copii m-au părăsit, nevrând să îşi hrănească mama bătrână şi oarbă.
– Dar de ce nu ai cerut milostenie de la împărat dacă eşti atât de nevoiaşă? întrebă iarăşi Barbă Argintie. Împăratul ajută cu multă plăcere pe toţi săracii.
– Ah, bunule domn, aş fi cerut ajutorul lui, însă Maria nu îmi dă voie să fac asta, răspunse oarba. Ea spune că este ruşine să ceri atunci când încă ai putere să lucrezi şi că împăratul nostru are în grijă mulţi săraci, care sunt de două ori mai nefericiţi şi mai nevoiaşi decât noi. Iată cum e Maria mea! încheie oarba cu o mândrie care sărea în ochi.
Inima lui Barbă Argintie se umplu de bucurie: el înţelese cine era buna cărbunăreasă despre care îi vorbiseră copiii şi bătrâna oarbă.
Chiar în acea clipă un zgomot îl făcu să se întoarcă. Era un bătrân care, necunoscându-l pe împărat, îl întrebă dacă nu a văzut-o pe micuţa cărbunăreasă. Împăratul nu se putu abţine să nu-l întrebe pe bătrân de ce o caută.
– Este o fată deşteaptă, foarte deşteaptă, rosti bătrânul. Pentru mine, om bătrân, să stau de vorbă cu ea este o mare desfătare. Ea învaţă de toate, vrea să ştie de toate! Greu să găseşti o fată ca aceasta. Din păcate, este săracă şi de neam umil, însă prin mintea şi inima sa merită o soartă mai bună decât cea de simplă cărbunăreasă.
După ce bătrânul termină de vorbit, din palat se auzi zarvă mare. Împăratul se furişă nebăgat în seamă de nimeni până acolo şi se opri în dreptul uneia din ferestrele sălii de primire, unde se adunaseră frumoasele. Se opri... şi înlemni de uluire. Unde pieriseră trăsăturile lor frumoase? Unde erau zâmbetele gingaşe de pe buzele lor trandafirii? Unde se dusese prospeţimea lor de flori primăvăratice?
Fetele dregătorilor aveau feţele înverzite de răutate, ochii scânteietori de pizmă, gurile strâmbe de mânie. Frumoasele de ieri ţipau una la alta, aruncându-şi ocări.
Fiecare din ele voia să fie fiică de împărat atât de mult, că, uitând de sine, se străduia să le împungă şi să le jignească pe celelalte. Zavistia şi răutatea schimonoseau feţele lor până de curând atât de plăcute.
Şi printre ele umbla fetiţa oacheşă, cu blândeţe în ochii mari şi buni; pe umărul ei şedea porumbelul alb. Ea mergea de la o fată la alta şi cu răbdare blândă le ruga să se liniştească, să nu se certe, să se supună soartei.
– Poţi să fii fericită şi folositoare oamenilor chiar dacă nu eşti fiică de împărat, răsuna gingaş glasul ei de clopoţel, şi faţa nu demult urâtă a fetei se preschimbase acum într-un chip minunat, devenind oglinda sufletului ei nespus de frumos.
Împăratul nu mai putu răbda, se apropie de cărbunăreasa Maria, o luă de mână şi rosti cu glas tunător:
– Iată cine are să fie fiica mea! Doar ea e vrednică să o înlocuiască pe fiica mea de sânge, doar ea e vrednică să fie fată de împărat! O, Doamne! Îţi mulţumesc pentru darul cel minunat pe care mi l-ai făcut prin înger, pentru inima de o bunătate rară a dragii mele Maria!
Şi micuţa cărbunăreasă deveni fată de împărat. Ea o luă la curte pe bătrâna oarbă şi o îngriji ca o fiică bună; se înconjură de copii sărmani, îi dădu la învăţătură şi născoci pentru ei felurite îndeletniciri plăcute şi folositoare; chemă la curte pe bătrânii înţelepţi, cu care se sfătuia cum să-l ajute mai bine pe împăratul Barbă Argintie în faptele lui bune.
Şi de toţi oamenii se îngrijea buna fiică de împărat.
Iar Barbă Argintie a fost fericit cu ea în toate zilele vieţii sale.

Cuprins
Nu-mă-uita
Păpuşa fetiţei născute de Crăciun
Îngerul de Crăciun
Duşmanii
Ajutorul Sfântului Pantelimon
Rugăciunea a fost ascultată
Darul îngerului
Adevărul Galiei

Traducere din limba rusa de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas