Vladimir Iancu 18-05-2015

Mă găsesc în mijlocul unui lan de grâu, având cu mine doar unelte de scris şi hârtie. Spicele tremură uşor la atingerea tandră a vântului, cu vârful miilor lui de degete nevăzute. Undeva, în depărtare, o ciocârlie îşi cheamă perechea pentru a se înălţa j împreună către soare.

Deodată, urechile mele prind zvonul unui râs zglobiu, ce îmi pare de puritatea susurului unui izvor cristalin, ce curge printre pietre, dar şi prin noroaie; printre stânci, însă şi prin văi, şi la care se adapă atât oameni buni, cât şi oameni răi, însă unda lui clară nu se întinează. Iar inima mea simte că la fel de neprihănită este şi această veselie a copilului care între timp s-a apropiat. E o fetiţă tare drăgălaşă, cred că nu are mai mult de cinci sau şase ani. Rochiţa ei de culoarea piersicii aici apare, aici dispare, cu vioiciunea unei veveriţe. Acum, iată, aieşitdetot din raza privirii mele, însă înaintea ochilor mei dăinuie o imagine care se contopeşte cu cea a fetiţei, care începe tot mai mult să semene cu sora mea mai mică, la vârsta de cinci ani (eu sunt cu un an mai mare decât ea). In imagine se întrezăresc vag şi contururile unei bisericuţe de lemn, frumos împodobită pe dinafară şi înconjurată de o grădină splendidă, punctată şi de câteva ochiuri de apă. La un moment dat, peisajul se întregeşte cu un nou personaj: un pelerin, plin de colbul drumului, mergând agale. Viziunea îşi adaugă, de o parte şi de alta a ramei tabloului, două perechi de aripi albe de porumbel şi porneşte a se legăna în cadenţa acestora, în vreme ce o ceaţă misterioasă tivăluie totul, ascunzând privirii chipul pelerinului, care devine doar o umbră ce se apropie mereu, până ajunge în prim plan. Iar bătăile repezi ale aripilor celor doi porumbei fac să scadă neîncetat distanţa până la pelerinul care se oprise, întrebător, până când cadrul tabloului se transformă într-un peisaj vrednic de penelul unui pictor impresionist, cu figura difuză a pelerinului profilându-se înaintea ochilor noştri curioşi de copil.

- Vino cu noi la mămica! Ea iubeşte pelerinii - se aude glasul surioarei mele, în timp ce fiecare dintre noi ia în stăpânire câte una dintre mâinile ce nu cunoscuseră înainte atingerea nevinovată a unor degete de copil.

Incet-încet, pelerinul străbate grădina până la treptele unei case mari, boiereşti - casa părinţilor noştri. Maica noastră îl întâmpină, poftindu-l înăuntru, Iar afară se aud din nou bătăile repezi ale aripilor porumbeilor, care îşi continuă joaca de unde o lăsaseră...

Anii au trecut, luând cu ei în zborul lor două perechi de aripi albe... într-un târziu, cartea nou apărută a pelerinului şi-a făcut loc în voluminoasa bibliotecă a părinţilor mei, însă mult mai greu şi în inima mea. Pelerinul vorbea despre rugăciunea neîncetată, iar neputinţa şi deznădejdea mi-au înşfăcat inima cu gheare de fier. După o vreme, soarele din sufletul părinţilor mei - ultimele raze ale lui de pe acest pământ, căci acum s-a dus să strălucească mai puternic în altă parte - a luminat şi întunericul care se îngrămădise, bezmetic, în orice colţişor liber pe care îl aflase în sufletul meu... Razele acestea au luminat tenebrele, înfricoşând balaurii ce îşi făcuseră acolo sălaşul, şi continuă să mă lumineze şi acum. Nu mă rog neîncetat ca pelerinul; numai un sfert de ceas, în fiece zi, cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" se înalţă de pe buzele mele. Simt că nu pot mai mult, dar chiar şi atât este îndeajuns pentru a feri de rele pe un om slab în credinţă ca mine. Treptat, copilul din mine începe să-mi facă vizite tot mai des, şi ne simţim atât de bine împreună, încât n-aş schimba acele clipe fermecate cu niciuna dintre minunile lumii. In astfel de momente mă întreb, cu uimire: Oare ce mână de culoarea nopţii aşezase atâtea straturi de cărămizi negre peste copilăria mea?

Ah, dar iată că vine şiKatiuşa! Este logodnica mea, o Floare pe care îmi doresc să o sădesc cât mai curând în grădina mea secretă, pentru veşnicie. Ca orice Floare, şi ea s-ar ofili dacă sufletul meu n-ar revărsa asupră-i torentele ploilor călduroase şi binefăcătoare ale verii pe care o port în profunzimi lăuntrice de taină. La fel, şi eu tânjesc după parfumul delicat al Florii mele, care să mă îmbete cu puterea miresmelor care s-au întipărit întru mine pentru totdeauna. Acum, că suntem aici împreună, vă dorim amândoi din toată inima şi domniilor voastre, iubiţi cititori necunoscuţi, tot binele de pe lume, şi vă îmbrăţişăm cu drag, Katiuşa şi subsemnatul.