În Simbolul de credință mărturisim că prima însușire a Bisericii lui Hristos este unitatea. În Teologia ortodoxă, această unitate este extensie și expresie a unității Sfintei Treimi, însușire divină care privește și urmărește întreaga existență și experiență a creștinului. Astfel, credem „într-Unul Dumnezeu”, primim un singur Botez, avem o singură credință, formăm un singur „Trup al lui Hristos”, care este Biserica cea Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Această unitate, pe care Sf. Apostol Pavel o rezumă pedagogic prin expresia: „un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5), este folosită și pentru a exprima realitatea și importanța creștină a comuniunii și a comunității. Omul nu poate trăi izolat sau, altfel spus, nu se poate mântui aflat în izolare, situație sau stare înțeleasă ca separare voită față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni. Fiecare acțiune și manifestare a omului dobândește valoare în măsura în care ea este raportată la semeni. Cu atât mai mult efortul orientat către dobândirea vieții veșnice și a Împărăției lui Dumnezeu este necesar să apară și să se dezvolte în cadrul comuniunii omului cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni, adică să se nască și să rodească continuu în Biserică. În acest sens, Sfinții Părinți îl aseamănă pe creștin unei ramuri sau unei mlădițe” care se naște și aduce rod în Hristos – „Vița cea adevărată” (Ioan 15, 1-2). Mlădița vie și lucrătoare nu poate fi despărțită nici de viță, din care își trage seva și prin care trăiește, nici de celelalte mlădițe, ci formează un tot, un întreg. Biserica este un astfel de „întreg”, fiecare creștin întruchipând o mlădiță, care aduce roade vrednice și care se dezvoltă în Hristos. De aceea, prin Evanghelistul Ioan, Mântuitorul ne îndeamnă pe toți să rămânem întru El, pentru ca și El să rămână întru noi, deoarece „mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță” (Ioan 15, 4), adică dacă nu are viață.

Hristos este vița și viața care conduc la unitate și la comuniune. În literatura teologică ortodoxă românească, vrednicul de pomenire Părintele Dumitru Stăniloae amintește că „omul se unește, pe de o parte, tot mai mult cu Hristos și se întipărește de Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, realizează tot mai mult umanitatea sa, ce poartă în ea setea după comuniunea iubitoare și după viața veșnică în orizontul infinit al vieții iubitoare dumnezeiești, aflate în Sfânta Treime”1. Așadar, unitatea de credință și comuniunea cu Hristos și cu semenii sunt coordonate definitorii ale finalității existenței umane. Aceste două coordonate majore sunt caracterizate de dinamism, pentru că atât unitatea, cât și comuniunea cresc, rodesc și se dezvoltă împreună, fiind încălzite de „Soarele Hristos”. Din această pricină, îndemnul pe care Sfinții Părinți îl adresează tuturor este acela de a rămâne în Hristos și în Biserică, adică de a rămâne în comunitate și în unitate de credință.

Despre cât de importantă este păstrarea unei unități în credință sau a unei credințe unitare, izvorâtă și fundamentată pe unitatea Sfintei Treimi, precum și despre implicațiile pe care această comuniune le presupune la nivel personal, amintește tot Părintele Stăniloae, care subliniază faptul că „necredința în Dumnezeu aduce omului toate amăgirile, făcându-le să prefere plăcerile trecătoare urmate de descurajarea deplină.

Înălțimea în bine se arată și în unitatea între componentele persoanei omenești. Coborârea în cele rele înseamnă și o dezbinare lăuntrică a omului. Căci sufletul lui nu se învoiește deplin cu plăcerile trupești. Cu cât sporește satisfacerea acestora, cu atât crește o anumită dezaprobare a sufletului. Căci omul nu poate ieși cu totul din firea lui, creată pentru sporirea lui în bine”2. Cu alte cuvinte, unitatea reprezintă antidotul păcatului și al dezbinării, după cum credința este medicamentul sau rețeta mântuirii: „păcatul, ca faptă și stare opusă lui Dumnezeu și nefirească, întreține, de obicei, o dezbinare în om, căci sufletul nu se lasă cu totul liniștit, supus trupului care-și împlinește plăcerile. Unitatea omului o aduce numai împlinirea celor bune, care mulțumesc sufletul și pornesc de la el, mai ales când se gândește la Dumnezeu. Aceasta arată că omul este făcut de Dumnezeu pentru a sta în legătură cu El. Aceasta este starea lui firească”.

În Patriarhia Română, anul 2018 a fost declarat Anul omagial al unității de credință și de neam. Remarcăm acest lăudabil proiect național ca fiind un context prielnic pentru a descoperi modul în care tema „unității de credință” sau a „credinței unitare” este reflectată în literatura patristică. Acesta este de fapt obiectul lucrării de față, anume de a oferi cititorului mărturii și mărturisiri patristice cu privire la subiectul și realitatea unității ortodoxe, temă exprimată prin cugetări, îndemnuri și învățături cu privire la unitatea trinitară, unitatea comunității Bisericii, unitatea de credință și virtute și, nu în ultimul rând, comuniunea omului cu Hristos și cu semenii.

Volumul de față reunește mai multe texte din literatura patristică, cu precădere din operele Sfinților Părinți, care compun colecțiile românești Filocalia și Părinți și Scriitori Bisericești. Toate aceste mărturisiri și cugetări referitoare la tema unității de credință au fost atent selectate cu prilejul cercetărilor pe care le-am desfășurat în vederea pregătirii și elaborării unor studii, materiale sau cuvântări. Strânse, mai întâi, prin intermediul fișelor de lectură, învățăturile Sfinților Părinți despre unitatea de credință le oferim cititorilor drept mărturii ale faptului că unitatea și comuniunea se numără între particularitățile determinante ale „viețuirii în Hristos”. Liantul și totodată fundamentul acestei împreună-trăiri, nu este altul decât virtutea creștină a dragostei, care apropie, care modelează și care transformă în Hristos și spre Hristos relațiile dintre persoane.

Virtutea iubirii unește și desăvârșește orice unire. Din această cauză, Mântuitorul Iisus Hristos i-a îndemnat pe apostolii Săi să cultive virtutea dragostei, pentru că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35). Textele patristice asupra cărora ne-am oprit și pe care le oferim spre meditație cititorului au fost grupate tematic, în notele subliniare fiind indicate, cu acrivie, sursa și autorul lor. În plus, la finalul volumului, am adăugat, ca anexă, mai multe fragmente cu privire la tema unității de credință, al căror autor este marele teolog român – Părintele Dumitru Stăniloae. Toate aceste din urmă fragmente au fost culese din cuprinsul textelor explicative pe care Părintele Dumitru Stăniloae le oferă în notele subliniare din cele douăsprezece volume ale colecției Filocalia, cu privire la diverse aspecte întâlnite în operele Sfinților Părinți. Tema credinței, mai precis a unității de credință sau a unității prin credință, se numără între subiectele predilecte analizate și aprofundate de marele teolog român.

Păstrând în gând cuvintele Părintelui Stăniloae: „Dumnezeu n-a făcut lumea pentru un singur om, ci pentru mulți. Pentru comuniunea între mulți. A câtor? Numai El știe deocamdată. La sfârșit vom ști și noi”4, nădăjduim că efortul depus pentru elaborarea lucrării de față va constitui un real sprijin și, de ce nu, un reazem pentru toți cei interesați să descopere și să înțeleagă bucuria comuniunii și a unității de credință. Cu această nădejde sfântă ne rugăm lui Dumnezeu ca reflecțiile patristice să înflorească în sufletul cititorului și să se transforme în frumoase pilde de viață și de comportament, adevărate modele pentru toți ceilalți semeni.

† Ieronim Sinaitul

Episcop-vicar patriarhal