Bolile sufletesti si vindecarea lor in scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur - Carti.Crestinortodox.ro

Bolile sufletesti si vindecarea lor in scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
15,00Lei
In stoc

In tratarea Sfantului Ioan Gura de Aur, patimile si virtutile nu sunt simple instrumente retorice. Intelese terapeutic, ca boala si sanatate, stricaciune si nemurire, ele reprezinta coordonate ce definesc traiectoria noastra prin aceasta viata si...

Descriere

Bolile sufletesti si vindecarea lor in scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur

De cele mai multe ori ne dorim sanatatea virtutii doar atunci cand ne confruntam cu manifestarile evidente ale imbolnavirii fiintei noastre. Abia atunci intelegem tragismul condiţiei noastre de oameni cazuti si adevarul ca Hristos este singurul datator nemincinos al sanatatii si nemuririi.

Din imensa opera a unuia dintre cei mai mari indrumatori duhovnicesti ai tuturor timpurilor, lucrarea de fata, concisa si accesibila, sintetizeaza o suma de repere practice, usor de inteles si insusit pentru omul contemporan.

Specificaţii

  • Editor: Sophia
  • ISBN: 9789731362991
  • An aparitie: 01 Ianuarie 2012
  • Numar pagini: 176
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 13 x 20 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor
  • CrestinOrtodox 30-06-2015
    5 din 5 stele
    Intristarea, invidia

    Următoare avariţiei sau iubirii de bani este întristarea, ca una ce apare în strânsă legătură cu împlinirea sau neîmplinirea celei dintâi. Când în faţa poftei de îmbogăţire se interpune ceva de neclintit, întristarea apare în suflet încetul cu încetul. Este adevărat că întristarea poate îmbrăca şi un alt caracter, nu neapărat legat de bani sau de îmbogăţire. Ea poate veni şi ca o consecinţă a păcătuirii, deci ca un adjuvant al pocăinţei, având astfel un caracter pozitiv. Numai în prima situaţie putem vorbi de patimă, când e născută din alte patimi premergătoare.

    Intr-una din omiliile la Epistola către Romani Ioan Gură de Aur sesizează modul foarte curios de manifestare a invidiei, ca patimă a întristării atunci când cel de lângă noi o duce bine, deşi în alte condiţii, situaţii grele, nenorociri, suntem în stare de a ne solidariza cu cel năpăstuit, ajutându-l fără nici o părere de rău. Dacă în general suntem gata să ţinem partea celui ce suferă, nu acelaşi lucru este valabil când persoanei respective îi merge bine, părând cu neputinţă să participăm la bucuria lui, atât de mare se arată tirania acestei patimi, a pizmei şi zavistiei. Este un lucru ciudat, iraţional şi până la urmă drăcesc faptul că deşi facerea de bine cere o lucrare, nu de puţine ori, plină de osteneli, totuşi, când ni se cere să avem doar o bună dispoziţie a inimii, cugetând drept despre fratele nostru căruia îi merge bine într-un fel sau altul, ne lăsăm biruiţi de războiul ce apare în suflet, uitând că prin zavistie ne facem solidari diavolului, urătorului de bine, ca unul ce războieşte Biserica, mai ales prin dezbinări aduse de invidii fără rost.

    Primejdia celui care invidiază este cu atât mai mare, cu cât această patimă lucrează în ascuns şi de cele mai multe ori sub masca prieteniei binevoitoare.

    Celui ce îşi zavistuieşte fratele motivând că cele bune le-ar fi vrut ale lui spre slava Bisericii, Sfântul Părinte îi arată cum o astfel de cugetare nu poate veni decât dintr-o gravă neînţelegere a ceea ce înseamnă adunarea credincioşilor, ca trup tainic al lui Hristos, în care unii trebuie să fie celorlalţi mădulare. Atunci când un mădular creşte şi se slăveşte, tot trupul ia parte la acea strălucire şi slavă, considerând ca ale sale ceea ce par a fi în parte, dar în realitate sunt la nivelul întregului.

    Izbăvirea de patima invidiei nu este uşoară, fiind necesare rugăciuni şi cereri multe din partea comunităţii către Dumnezeu, întrucât la mijloc este vorba de un grav atac la adresa dragostei, chintesenţa până la urmă a Evangheliei.

    Invidia, într-o primă fază, poate apărea atunci când în urma unei nevoi râvnim la cele ale aproapelui, însă mult mai urâtă şi mai de nestăpânit se arată această patimă când e izvorâtă nu din-tr-o nevoie trupească, ci mai ales din dorinţa de slavă deşartă, ca expresie a unei egolatrii mereu flămânde şi nemulţumite de binele celor din jur. Ioan Gură de Aur o arată fără înconjur a fi mai gravă decât uciderea şi orice altă ticăloşie, izvor al celor mai mari urâciuni încă de la facerea omului, începând cu fratricidul lui Cain.

    In comparaţie cu iubitorul de bani şi avuţii, gata să răpească de la ceilalţi suma trebuitoare pentru a-şi satisface pofta, invidiosul nu-şi doreşte însuşirea bunurilor aproapelui, ci ca acesta să fie pur şi simplu lipsit de ele. Nenorocirea, lipsa celuilalt apar ca o binefacere pentru sine, omul în cauză devenind astfel duşmanul firii omeneşti, mai rău ca demonii, care n-au ajuns să se zavistuiască unii pe alţii.

    O singură gelozie se admite când este vorba de binele celuilalt, exact atât cât îţi este necesar în a te ambiţiona să-i urmezi şi tu lui, şi nicidecum a dori să-l cobori pe el de acolo de unde a ajuns prin propriile merite. La Sfântul Ioan Gură de Aur apare aşadar ideea unei invidii nobile, ca râvnă pentru cele bune, ce ar trebui dublată de o lucrare pe măsură. Compararea invidiosului cu un măgar leneş şi gras, înhămat la acelaşi car cu un armăsar ager şi puternic, este deosebit de sugestivă. Măgarul, ne vrând să se urnească câtuşi de puţin din loc, se face piedică celui de lângă el, trăgându-l în jos cu greutatea trupului său, atunci când celălalt se opinteşte să urnească carul.

    Doar diavolul are o astfel de râvnă încă de la crearea lui Adam, de a-l împiedica pe om să ajungă la cer, în loc să încerce el însuşi să se ridice din căderea în care se află. Dacă cel invidiat este bine înarmat cu armele credinţei şi ale sfintelor nevoinţe, va ieşi în final mai puternic şi mai strălucit decât a fost, invidiosul măcinându-se şi irosindu-se tot mai mult pe sine.

    Vinovaţi de invidie nu sunt ochii sau alte simţuri ale trupului prin care se percepe realitatea din afară, ci cugetul sau mintea stricată, care îşi închipuie că pierderea strălucirii celuilalt i se face lui însuşi bogăţie şi împlinire. Este clar din cele spuse până aici că invidia parazitează o ambiţie sănătoasă chemată la imitarea binelui, fiind subminată însă de trândăvie sau, altfel spus, de lene. Invidia se arată în cele din urmă a fi un atentat împotriva iubirii naturale dintre oameni pe care şi păgânii şi tâlharii o au. Căci nu trebuie să fii creştin ca să-l iubeşti pe cel ce te iubeşte. Cum apare însă din afară ca din pricina invidiei să fie urât în interiorul Bisericii cel care îţi este prieten sau apropiat şi nu a atentat în nici un fel la bunurile de care te bucuri? Lipsa aceasta de dragoste este mai vinovată decât cea întinată a curvarului sau a tâlharului, care, plecând de la nişte dorinţe naturale exacerbate, ajunge să facă ceea ce face. Cei care se numesc creştini au declanşat în interiorul Bisericii, din cauza invidiei, un război care surpă temeliile ei, aşa cum viermii, rozând rădăcinile oricărui pom, oricât de falnic ar fi, reuşesc până la urmă să-l doboare la pământ, uscându-l mai întâi. Cu astfel de patimi, spune Ioan Gură de Aur, trupul lui Hristos devine mort, tocmai din pricina credinţei nelucrătoare, lipsite de viaţă şi de căldură.

Afiseaza 1 din 1 recenzii ale clientilor