CrestinOrtodox 08-05-2015

Lumea în care trăim este numită „valea plângerii", „tărâmul lacrimilor". Şi poate pe bună dreptate. Oriunde-ţi întorci privirea nu vezi decât durere, întristare, nedreptate, moarte, păcat. „Stăpânul lumii acesteia" (In. 12, 31), „stăpânitorul" (6,12) este diavolul. Acesta se vede necontenit.

Dumnezeu, al Cărui nume este „Cel ce este" şi Cel de la Care toate vin la existenţă, nu se vede. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (In. 1, 18). De aceea şi este tăgăduit: însăşi existenţa Sa este pusă la îndoială. Dar El „Se arată pe Sine" (In. 1, 21) şi făgăduieşte celui care ţine poruncile Sale şi-L iubeşte că „Mă voi arăta'lui" (In. 14,21).

Această carte, prin redarea de simple întâmplări şi dialoguri, prin abordarea unor probleme delicate, descrie lupta omului pentru descoperirea chipului lui Dumnezeu acolo unde logica acestei lumi, percepţia obişnuită a lucrurilor şi pretenţia arogantă a micimii de suflet omeneşti Il acoperă. Abundă în întrebări dificile, tratând subiecte care, aşa cum e firesc, preocupă, năucesc şi uneori scandalizează sufletul omenesc. Nu oferă însă răspunsuri imediate şi directe, nici nu încearcă să recurgă la puterea de a convinge pe cale raţională şi cu ajutorul unor argumente spectaculoase. Tinde să ne facă să ajungem la percepţia discretă, dar persuasivă a prezenţei adevăratului Dumnezeu acolo unde El nu se vede, înlăuntrul durerii, al infirmităţii, al tragicului vieţii, în moartea necruţătoare, precum se arată din fapte reale şi se răsfrânge cu adevărat în viaţa oamenilor.

Expunerea evenimentelor este dispusă în două părţi. Prima parte încearcă să arate chi-pul lui Dumnezeu din perspectiva provocării interogaţiei în faţa durerii şi a ameninţării morţii, prin prezentarea realităţii şi a unui mod diferit de a o gândi pe aceasta faţă de cel cotidian şi raţionalist. în primul capitol este comentată absenţa aparentă a lui Dumnezeu chiar din mij-locul propriei minuni. Următoarele două Il arată pe Dumnezeu intervenind în ultima clipă, atunci când se spulberă şi cea din urmă speranţă, în capitolele care urmează, Dumnezeu este înfăţişat ca o persoană neobişnuită, reflectat în universul tainic al indivizilor cu retard mintal şi în viaţa şi momentele de glorie cu precădere ale oamenilor tineri cu infirmitate sporită. Ultimul capitol al primei părţi conturează profilul prezenţei divine în spaţiul dramei părintelui care îşi priveşte copilul în lupta cu cancerul şi în înfruntarea ameninţării morţii.

In partea a doua se deschide dialogul dintre îndoială şi credinţă, determinat de provocarea adusă de evenimentul morţii. Aici moartea nu se prezintă a fi o eventualitate cumplită, ci un fapt cert. Tăgăduirea lui Dumnezeu se exprimă prin întrebări sincere şi argumente logice, în timp ce adevărul prezenţei Sale prin fapte de netăgăduit, în primul capitol este descrisă solidaritatea ultimelor clipe ca gest de obştească iubire, dar şi ca imbold de statornicire a credinţei omului dintr-o perspectivă veşnică. Moartea nu este sfârşitul. Este trecerea la starea de viaţă adevărată, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit". Descrierile din următoarele capitole conduc treptat la percepţia învierii veşnice, aşa cum capătă expresie în inimile oamenilor care au trăit nefericirea morţii copiilor lor sau aşa cum se imprimă în străfundul fiinţei aproapelui nostru, care a transfigurat aşteptarea propriei morţi în aşteptarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Toate cazurile prezentate sunt cu totul reale, cu excepţia faptului că, în cea mai mare parte, acolo unde s-a impus, au avut loc mici modificări de nume, locuri sau au fost schimbate detalii, pen ru a nu fi dată în vileag fără discreţie identitatea persoanelor. De asemenea, în mod conştient s-a evitat orice încercare de înfrumuseţare artificială a lucrurilor, spre a nu fi prejudiciate autenticitatea şi sensul celor înfăţişate. Unele descri-eri cuprind două cazuri reunite într-unui singur. Scopul nostru nu este cel de a relata în amănunt fapte petrecute, ci de a reda cât mai limpede cu putinţă adevărul sufletului omenesc şi mai ales marele adevăr al prezenţei dumnezeieşti în viaţa cotidiană, în spaţiul uman, cu precădere „acolo unde Dumnezeu nu se vede"...

Dumnezeu este „diferit", de alt gen cât priveşte forma Sa de manifestare, „străin", neobişnuit în întâlnirea cu El, „nou" în felul în care ni Se va arăta. Scopul acestei cărţi este de a provoca deschiderea către alteritatea modului de a gândi, către „înnoirea vieţii", către „înstrăinarea de lume", spre a conduce astfel la vederea celor „mai mari decât acestea" (In. 1, 50), la credinţa în cele pe care mintea nu le poate concepe şi la „dovedirea celor nevăzute" (Evr. 11, 1). Numai aşa poate cel ce pătimeşte de pe urma oamenilor şi a întâmplărilor, care se tânguie din cauza firii sale şi e dezamăgit de raţiunea omenească, să-şi îndrepte privirea spre lumină, să „stea în credinţă, să se îmbărbăteze" (I Cor. 16,13) şi „să se întărească în Domnul" (£/. 6,10), „bucurându-se de suferinţe" (Col. 1, 24) şi mângâiat fiind de harul Mângâietorului.