Miruna Stefan 29-05-2015

Stareţul Tihon Aghioritul spunea: „Chivernisitorul Bisericii este Duhul Sfânt". Având Duhul Sfânt înlăuntrul ei, Biserica are plinătatea dumnezeirii şi este fără de pată şi desăvârşită. Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi Celei de o fiinţă şi nedespărţite. Fără pogorârea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nido Taină în Biserică. Aşa cum spune Simbolul Credinţei noastre, Duhul Sfânt purcede din Tatăl - îşi are principiul în Tatăl - şi nu şi din Fiul, aşa cum greşit cugetă catolicii, fiindcă atunci am avea două principii în dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât împreună cu Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Aşa cum spune înţeleptul Stareţ Emilianos Simonopetritul:, „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a dezlănţuit, cum am spune, pe pământ, pentru că Sfânta Treime a voit aceasta, Dumnezeu a voit aşa. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi Duhul însuşi cuprins de bucurie a primit să fie trimis ca să împlinească scopul zidirii firii omeneşti. El însuşi a voit aceasta, aşa cum a fost deopotrivă voia Sfintei Treimi. Prin urmare, Sfântul Duh a venit în lume de bunăvoie, ca şi Hristos, Care făcând ascultare Tatălui S-a dat pe Sine morţii pe Cruce, astfel arătând că aceasta era şi voia Lui. Este vorba, adică, de voia Sfintei Treimi şi de voia fiecărei Persoane a Sfintei Treimi în parte. Vedem în aceasta unitatea Sfintei Treimi şi deopotrivă fiinţarea în trei Ipostasuri. Trei voinţe şi în acelaşi timp o singură voinţă".

Aşadar, în Biserică, în chip tainic ne unim cu Sfânta Treime în Duhul Sfânt, prin ascultare de bunăvoie. In felul acesta propria-mi voie se identifică cu voia dumnezeiască. Astfel, omul se face sălaş al Duhului Sfânt, purtător de Hristos, biserică a lui Dumnezeu, devine om adevărat. Lepădând voia cea plină de egoism, omul se smereşte, se jertfeşte, îşi ciopleşte Ego-ul, iese din individualism şi din iubirea de sine înspre dragostea lui Dumnezeu. Iubind liber, din toată inima şi din tot sufletul ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, I se face casnic, îl iubeşte cu uşurinţă, nesilit, devine un fiu cuminte şi ascultător al Bisericii.

In viaţa duhovnicească temelia este nesilnicia. Dacă putem spune aşa, Dumnezeu are o „neputinţă". Nu poate să subjuge făptura Sa, să o anuleze, să o stăpânească, să o tiranizeze. El însuşi i-a dat libertatea de voinţă, chiar şi în a-L tăgădui. Aşadar nu o poate sili să-l iubească. Omul este chemat să experieze el însuşi străpungerea, ardoarea, iubirea faţă de Cel Care mai întâi l-a iubit. Este învederat faptul că nu ştim să ne bu-curăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, începem ceva şi curând abandonăm. Ne temem a-I dărui Domnului întreaga viaţă pentru a face cu ea ce voieşte iubirea Lui. Adeseori aceste porniri ale noastre sunt însoţite de multe socoteli şi gânduri. Ne lăsăm târâţi de amânările pe ca ni le insuflă diavolul. Este vremea să con-ştientizăm că nu sunt deloc de folos tărăgănelile. Dacă îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu suntem chemaţi îndată la pocăinţă.

Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, dă osebită însemnătate persoanei umane, văzându-l pe om drept făptură sfântă, unică şi adevărată, în sânul Bisericii nu ne mişcăm în chip impersonal şi iraţional. Fiecare om este o personalitate distinctă, care se poate face sălaş Duhului Sfânt. Omul se face dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut Om. Numai atunci omul se desăvârşeşte, ajunge la un echilibru, se linişteşte, află odihnă.

Creştinul nu poate să trăiască pentru un lucru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă facem un sondaj şi întrebăm oamenii: „De ce trăieşti?", ce ne vorirăspunde? „Pentru o sporire a salariului." „Pentru o pensie bună". „Pentru o casă mai bună". „Pentru încă o casă de vacanţă". „Pentru o maşină nouă". Dar merită oare să trăieşti pentru acestea care sunt supuse deprecierii, stricăciunii, focului, care pot fi furate şi pierdute? Chiar şi pentru o diplomă, un post de conducere sau o afacere bună. Acestea nu pot fi scopul vieţii noastre. Nu merită să facem din ele scopul vieţii şi al existenţei noastre. Dumnezeu ne-a adus în lume pentru ceva mai înălţător, mai însemnat şi mai valoros. Unul singur este scopul vieţii noastre. Dobândirea Duhului Sfânt. Pentru agonisirea Acestuia merită să răbdăm dureri, să ne nevoim, să ducem lupta noastră, să plângem, să ne zbatem pentru Dumnezeu în toată vremea. Ne lăsăm furaţi de mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim de acel singur lucru de trebuinţă prin care omul află luminarea şi libertatea. In întreaga noastră viaţă ar trebui să fie numai această tânjire şi căutare. Fără Duhul Sfânt, viaţa mea, existenţa mea nu este în adevăr. Trăiesc în minciună, mă bucur ca unul fără de minte, mă dau om duhovnicesc. Fără Duhul Sfânt în viaţa mea sunt gol de lumină, de bucurie, un om nemernic, grosolan, lipsit de minte, nedesăvârşit. Toate rugăciunile noastre, fiecare „Doamne miluieşte!" pe care-l rostim, toate metaniile, posturile şi privegherile spre aceasta ţintesc, aşteptăm acea zi luminată a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va fi început de fericire, de binecuvântare şi de negrăită pace.

Strădania de căpetenie din rugăciunea noastră ar trebui să fie căutarea Duhului Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în chip minunat că sufletul lui este chinuit când lipseşte Sfântul Duh. Iar prezenţa Lui dăruieşte odihnă sufletului, sporire, mângâiere şi întărire. Aşa cum Adam cel întâi zidit a luat viaţă prin dumnezeiasca suflare, tot astfel şi sufletul viază prin această cercetare cerească. Sufletul trăieşte atunci pregustarea slavei şi a veseliei nepământeşti. Trăieşte de pe acum ca în Rai. Simte prezenţa vie a lui Dumnezeu.

Din contră, absenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră am putea spune că este o pregustare a iadului. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, iadul este absenţa lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu iubeşti şi să nu te smereşti. Adevărata dragoste creştinească este mereu jertfelnică şi smerită. Numai cel cu adevărat smerit poate iubi deplin, dezinteresat, desăvârşit.

Emanuel Stanciu 19-05-2015

Trăim într-o epocă în care predomină agitaţia, tulburarea, criza, contradicţia şi o surpare generală a ideilor, principiilor, moravurilor şi a fundamentelor. Lipsa transparenţei, lăcomia, îmbuibarea, falsificarea domnesc în lume. Manifestăm cu patimă iubirea de putere, iubirea de sine, iubirea de slavă deşartă şi de plăcere, iubirea de stăpânire şi de avere. Distrugerile ecologice înfricoşătoare de pe întreaga planetă îngreuiază viaţa oamenilor. Drepturile omeneşti nescrise funcţionează adeseori în detrimentul îndatoririlor omeneşti fundamentale. Precumpăneşte principiul antievanghelic: „Mai fericit este a lua decât a da". Principiile morale, fundamentele raţionale, vechile valori sunt contestate. Sunt promovate caracteristicile bolnăvicioase şi corupţia. Ne aflăm în timpul când se împlineşte profeţia Sfântului Antonie cel Mare: „Va veni o vreme când nebunii vor zice celor înţelepţi nebuni şi invers". Pe de altă parte, de multe ori, Biserica concentrează toată lucrarea ei în activitatea filantropică. Nu că aceasta nu ar fi una din preocupările ei, dar nu este singura, nici cea mai de căpetenie. Această lucrare o face şi Ministerul Prevederilor Sociale (sau cum se mai numeşte acum) - care desigur nu o face mereu - o face şi o asociaţie, şi un mason, şi unul de altă religie, şi un ateu. Tinerii noştri nu cer de la Biserică bani sau pâine, cer să le descopere sensul adânc al vieţii şi adevăratul ei scop. Să afle pentru ce trăiesc şi unde merg, de ce fiinţează, pentru ce s-au născut şi de ce mor. Sunt foarte obositoare omiliile teologilor în care nu vorbeşte Dumnezeu, predicile stereotipe, bombastice, învăţăturile lipsite de o relaţie personală, în societatea contemporană lipseşte comuniunea persoanelor. Din nefericire predomină lipsa de înţelegere reciprocă şi de comunicare, singurătatea şi răceala. Relaţiile dintre oameni au ca principiu concurenţa, dominarea, invidia, ipocrizia, neadevărul, nerespectarea legii lui Dumnezeu. Nu există înţelegere reciprocă, îngăduinţă între noi, respect reciproc. Dacă legăturile dintre oameni nu sunt în Hristos, în adevăr, în dragoste, cu siguranţă sunt superficiale. Fără prezenţa lui Hristos, între oameni nu există înţelegere, îngăduinţă, răbdare şi împăcare. Soţii, fraţii, prietenii, colegii de la serviciu sau de la şcoală nu se pot regăsi unul cu altul, nu se pot însoţi, nu pot să se întâlnească, să dialogheze şi să se înţeleagă fără de Hristos.

Fiecare persoană este unică, sfântă şi irepetabilă în întreagă istoria lumii. Fiecare om este osebit şi cere un respect aparte. Fiecare om este plăsmuit după chipul lui Dumnezeu şi nu poate nicicând să fie nevrednic de respect sau de cinste. Diversitatea, lipsa asemănării, specificitatea, au ca finalitate o uimitoare armonie. Atunci când oamenii ies în întâmpinarea semenilor şi caută să-i înţeleagă, ei se completează reciproc şi se armonizează. Cu siguranţă că nu există doi oameni care să semene, nici nu pot exista. Numai în dragoste şi în smerenie ei se pot întâlni şi chiar identifica.

In zilele noastre omul şi-a lărgit în mod uimitor orizontul cunoaşterii. Şi deşi cunoaşte ce se întâmplă în cele patru puncte ale Pământului şi în Universul nemărginit, îi rămâne cu desăvârşire necunoscut şinele său care îi este cel mai apropiat. Deţinem informaţii despre galaxii, des- pre cele cinci continente, dar întâmpinăm greutăţi în a comunica cu aproapele nostru. Şi totuşi, cele pe care le cunoaştem, cu siguranţă sunt mult mai puţine decât cele necunoscute. Tehnologia se dezvoltă în mod excesiv şi uimitor, prevenirea răului însă este imposibilă.

Astăzi cunoaştem numai o zecime din funcţiile creierului nostru. Omul pe cât de mic este, pe atâta e de mare, pe cât de înţelept pe atât de lipsit de minte, pe cât de bogat, pe atât de sărac, pe cât de bun, tot atâta de rău. Cunoaştem multe, dar şi mai multe ne rămân necunoscute. Fiecare om este o taină de neînţeles şi extrem de adâncă. De ce alege şi de ce iubeşte acest lucru şi nu pe celălalt, de ce urăşte aşa de cumplit ceva anume, de ce plânge, cum îl doare, de ce se exprimă astfel, în ce diferă de celălalt, de ce tace, de ce înjură şi strigă, cum se întristează, când se teme? Diversitatea, alteritatea, părerea, vocaţia, creativitatea, alegerea, structura organismului, legătura cu sufletul, caracterul, atitudinea, înfăţişarea, firea, personalitatea, toate aceste caracteristici individuale îl separă şi îl disting în virtutea principiului sfânt al unicităţii, de o inegalabilă măreţie.

Tânărul care se problematizează îşi pune întrebări legate de relaţia dintre suflet şi trup, ce anume este sufletul şi ce este moartea. Care este calea morală ce trebuie urmată pentru a înţelege darul sfânt al vieţii. Când începe şi când sfârşeşte viaţa nu putem întotdeauna cunoaşte cu exactitate. Viaţa nu este delimitată de legile acestei lumi, pentru că este o taină de netâlcuit. Episcopul Nicolae al Mesoghiei spune „Suntem incredibil de mici, prea neînsemnaţi, ca o clipă faţă de timpul cosmic ca să afirmăm că:

a) cunoaştem lumea,
b) o înţelegem,
c) putem comunica".

In ciuda unei intense comunicări şi rela-ţionări sociale, omul contemporan pătimeşte de boala singurătăţii. In ciuda tuturor celor pe care le cunoaştem, ne dăm seama că avem încă multă necunoştinţă. Singurătatea şi lipsa de cunoştinţă sunt cele care ne definesc, alcătuiesc unicitatea noastră. Cunoaşterea ştiinţifică vrea să-L excludă pe Dumnezeu. Consideră că poate merge înainte fără prezenţa puterii Lui şi, mai mult decât atât, fără ajutorul Lui. Omul de ştiinţă se încrede în cunoştinţele şi în puterile lui şi nu vrea nicio altă asistenţă. Stareţul Paisie afirma: „Despre toate problemele discut, în afara celei despre existenţa lui Dumnezeu. E ca şi cum mi-ai spune ca nu te-ai născut din mamă şi că rasa mea (haină călugărească) nu e neagră. Ce discuţie să avem? La doi studenţi care l-au vizitat le-a spus: «Bre voinicilor, aici şi animalele necuvântătoare cred, iar omul, fiinţă raţională nu crede?» în clipa aceea trecea o şopârlă. Stareţul îi zice: «Există Dumnezeu? Şi şopârla a dat din cap în semn aprobator». (în altă variantă am auzit aceeaşi întâmplare, că şopârla ar fi vorbit şi cu voce subţire ar fi zis: «Da, există Dumnezeu»)".

In întreaga Ortodoxie de Răsărit nu se pune problema unei asemenea întrebări niciodată. Oamenii făceau diferite păcate, dar niciodată nu le-a trecut prin minte ideea potrivit căreia ar fi posibil să nu existe Dumnezeu. De aceea nici unul din Sfinţii Părinţi luminaţi de Dumnezeu nu a scris cuvânt pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Această întrebare a fost fabricată în Apusul aflat sub stăpânirea raţiunii. Tradiţia, credinţa şi viaţa ortodoxă, nu s-au preocupat niciodată cu întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu. A vorbit numai despre prezenţa Lui evidentă. Existenţa lui Dumnezeu nu este dovedită în mod ştiinţific. Dacă era astfel demonstrată, nu merita să credem. E vorba mai degrabă de zădărnicie.

Dumnezeu se trăieşte de om şi i Se dezvăluie (revelează). Nu este descoperit, nici demonstrat. Numai trăit, Dumnezeu Se împărtăşeşte făpturii Sale şi viaţa ea se umple de bucurie. Cel neînţeles nu se înţelege, Cel neîncăput nu se încape. După Sfântul Grigorie Palama, mintea trebuie să coboare în inima curată, ca să-L întâlnească pe Dumnezeu, să-L cunoască şi să se facă lăcaş lui Dumnezeu. Taina nu se cercetează, nu se epuizează, nu este înţeleasă cu mintea, ci se trăieşte ca experienţă şi se împărtăşeşte mai presus de minte. Dumnezeu nu este inaccesibil, ci accesibil şi cunoscut prin energiile Lui necreate. Dumnezeu este Atotmilostiv, Atotputernic, Atotbun, Atotdrept. Dreptatea Lui nu anulează iubirea Lui. Dreptatea nu îl face justiţiar şi răzbunător. Daca ar fi aşa, ar fi rău. Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu spun că nu există vreun element al răutăţii în dumnezeire. Din nemărginită dragoste, Cel fără patimă S-a răstignit pentru noi cei pătimaşi, ca să ne ducă la desfătarea cea nesfârşită în veşnicie. Dragostea Lui este delicată, nobilă, boierească, măreaţă, nu trece peste libertatea noastră. Puterea Lui nu ne ameninţă, nu ne înfricoşează, nu vrea să ne distrugă, ci ne înduioşează. Moise Aghioritul