Miruna Stefan 29-05-2015

Stareţul Tihon Aghioritul spunea: „Chivernisitorul Bisericii este Duhul Sfânt". Având Duhul Sfânt înlăuntrul ei, Biserica are plinătatea dumnezeirii şi este fără de pată şi desăvârşită. Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi Celei de o fiinţă şi nedespărţite. Fără pogorârea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nido Taină în Biserică. Aşa cum spune Simbolul Credinţei noastre, Duhul Sfânt purcede din Tatăl - îşi are principiul în Tatăl - şi nu şi din Fiul, aşa cum greşit cugetă catolicii, fiindcă atunci am avea două principii în dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât împreună cu Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Aşa cum spune înţeleptul Stareţ Emilianos Simonopetritul:, „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a dezlănţuit, cum am spune, pe pământ, pentru că Sfânta Treime a voit aceasta, Dumnezeu a voit aşa. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi Duhul însuşi cuprins de bucurie a primit să fie trimis ca să împlinească scopul zidirii firii omeneşti. El însuşi a voit aceasta, aşa cum a fost deopotrivă voia Sfintei Treimi. Prin urmare, Sfântul Duh a venit în lume de bunăvoie, ca şi Hristos, Care făcând ascultare Tatălui S-a dat pe Sine morţii pe Cruce, astfel arătând că aceasta era şi voia Lui. Este vorba, adică, de voia Sfintei Treimi şi de voia fiecărei Persoane a Sfintei Treimi în parte. Vedem în aceasta unitatea Sfintei Treimi şi deopotrivă fiinţarea în trei Ipostasuri. Trei voinţe şi în acelaşi timp o singură voinţă".

Aşadar, în Biserică, în chip tainic ne unim cu Sfânta Treime în Duhul Sfânt, prin ascultare de bunăvoie. In felul acesta propria-mi voie se identifică cu voia dumnezeiască. Astfel, omul se face sălaş al Duhului Sfânt, purtător de Hristos, biserică a lui Dumnezeu, devine om adevărat. Lepădând voia cea plină de egoism, omul se smereşte, se jertfeşte, îşi ciopleşte Ego-ul, iese din individualism şi din iubirea de sine înspre dragostea lui Dumnezeu. Iubind liber, din toată inima şi din tot sufletul ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, I se face casnic, îl iubeşte cu uşurinţă, nesilit, devine un fiu cuminte şi ascultător al Bisericii.

In viaţa duhovnicească temelia este nesilnicia. Dacă putem spune aşa, Dumnezeu are o „neputinţă". Nu poate să subjuge făptura Sa, să o anuleze, să o stăpânească, să o tiranizeze. El însuşi i-a dat libertatea de voinţă, chiar şi în a-L tăgădui. Aşadar nu o poate sili să-l iubească. Omul este chemat să experieze el însuşi străpungerea, ardoarea, iubirea faţă de Cel Care mai întâi l-a iubit. Este învederat faptul că nu ştim să ne bu-curăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, începem ceva şi curând abandonăm. Ne temem a-I dărui Domnului întreaga viaţă pentru a face cu ea ce voieşte iubirea Lui. Adeseori aceste porniri ale noastre sunt însoţite de multe socoteli şi gânduri. Ne lăsăm târâţi de amânările pe ca ni le insuflă diavolul. Este vremea să con-ştientizăm că nu sunt deloc de folos tărăgănelile. Dacă îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu suntem chemaţi îndată la pocăinţă.

Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, dă osebită însemnătate persoanei umane, văzându-l pe om drept făptură sfântă, unică şi adevărată, în sânul Bisericii nu ne mişcăm în chip impersonal şi iraţional. Fiecare om este o personalitate distinctă, care se poate face sălaş Duhului Sfânt. Omul se face dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut Om. Numai atunci omul se desăvârşeşte, ajunge la un echilibru, se linişteşte, află odihnă.

Creştinul nu poate să trăiască pentru un lucru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă facem un sondaj şi întrebăm oamenii: „De ce trăieşti?", ce ne vorirăspunde? „Pentru o sporire a salariului." „Pentru o pensie bună". „Pentru o casă mai bună". „Pentru încă o casă de vacanţă". „Pentru o maşină nouă". Dar merită oare să trăieşti pentru acestea care sunt supuse deprecierii, stricăciunii, focului, care pot fi furate şi pierdute? Chiar şi pentru o diplomă, un post de conducere sau o afacere bună. Acestea nu pot fi scopul vieţii noastre. Nu merită să facem din ele scopul vieţii şi al existenţei noastre. Dumnezeu ne-a adus în lume pentru ceva mai înălţător, mai însemnat şi mai valoros. Unul singur este scopul vieţii noastre. Dobândirea Duhului Sfânt. Pentru agonisirea Acestuia merită să răbdăm dureri, să ne nevoim, să ducem lupta noastră, să plângem, să ne zbatem pentru Dumnezeu în toată vremea. Ne lăsăm furaţi de mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim de acel singur lucru de trebuinţă prin care omul află luminarea şi libertatea. In întreaga noastră viaţă ar trebui să fie numai această tânjire şi căutare. Fără Duhul Sfânt, viaţa mea, existenţa mea nu este în adevăr. Trăiesc în minciună, mă bucur ca unul fără de minte, mă dau om duhovnicesc. Fără Duhul Sfânt în viaţa mea sunt gol de lumină, de bucurie, un om nemernic, grosolan, lipsit de minte, nedesăvârşit. Toate rugăciunile noastre, fiecare „Doamne miluieşte!" pe care-l rostim, toate metaniile, posturile şi privegherile spre aceasta ţintesc, aşteptăm acea zi luminată a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va fi început de fericire, de binecuvântare şi de negrăită pace.

Strădania de căpetenie din rugăciunea noastră ar trebui să fie căutarea Duhului Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în chip minunat că sufletul lui este chinuit când lipseşte Sfântul Duh. Iar prezenţa Lui dăruieşte odihnă sufletului, sporire, mângâiere şi întărire. Aşa cum Adam cel întâi zidit a luat viaţă prin dumnezeiasca suflare, tot astfel şi sufletul viază prin această cercetare cerească. Sufletul trăieşte atunci pregustarea slavei şi a veseliei nepământeşti. Trăieşte de pe acum ca în Rai. Simte prezenţa vie a lui Dumnezeu.

Din contră, absenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră am putea spune că este o pregustare a iadului. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, iadul este absenţa lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu iubeşti şi să nu te smereşti. Adevărata dragoste creştinească este mereu jertfelnică şi smerită. Numai cel cu adevărat smerit poate iubi deplin, dezinteresat, desăvârşit.