În mod firesc, modelul adoptat în august 1948 pentru serviciul de securitate al regimului comunist din România a fost cel sovietic. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme obiectivele ideologice erau similare, iar suportul logistic, consilierea de specialitate, precum şi unele cadre de nădejde, veneau tot din Uniunea Sovietică. În plus, activitatea organelor similare din Est se dovedise a fi una de succes, asigurând, în condiţii extrem de dificile, triumful partidului bolşevic şi menţinerea sub ascultare a unei populaţii imense, disipată pe un teritoriu la fel de imens. De asemenea, penetrarea informativă a Occidentului, în timpul şi imediat după Al Doilea Război Mondial, a fost una de amploare. Era evident că novicii români aveau ce învăţa de la maeştrii sovietici!
Menţinut cu duritate într-o stare de totală obedienţă faţă de factorul politic, aparatul de securitate a fost pus în incapacitatea organică de a evolua în direcţia profesionalizării şi transformării într-un veritabil serviciu de informaţii. Concepută de către liderii regimului drept „sabia şi scutul” Partidului, Securitatea a fost nevoită să-şi înscrie activitatea pe anumite linii de forţă recognoscibile pe parcursul întregii sale existenţe. Astfel, marile „dosare-problemă” din sectorul specific poliţiei politice rămân aceleaşi timp de patru decenii: „Fostele partide politice burgheze”, „Mişcarea Legionară”, „Culte – Secte”, „Tineret studios”, „Justiţia”, „Contrainformaţii militare”, „Presă – Tipărituri”, „Naţionalism – iredentism”, „Emigraţie duşmănoasă”.
De aici a decurs, în bună măsură, şi imposibilitatea Securităţii de a se achita de sarcinile trasate de partid. Ambiţia de „a şti tot”, de a nu lăsa „neacoperit” nici un segment al existenţei sociale, ambiţie specifică oricărui regim totalitar, a condus la dispersarea forţelor şi la o estompare a ameninţărilor veritabile, pierdute printre fapte anodine, lipsite de orice semnificaţie politică.

***
Securitatea, a cărei existenţă a numărat 41 de ani, a avut perioade în care personalul său a depăşit cifra de 22.000 de oameni (excludem aici numărul cadrelor din Trupele de Securitate). (…) Practic, nu a existat nici un domeniu de activitate socială care să nu fi reprezentat un obiectiv pentru Securitate. De la procesele de producţie din unităţile industriale, până la situaţia din licee şi facultăţi sau din spitale, de la foştii membri ai partidelor politice interbelice şi până la diplomaţii trimişi peste hotare, actori, jurnalişti, sportivi, magistraţi, tot şi totul trebuia cunoscut, căci „guvernul unui stat totalitar poate considera toate persoanele care nu fac parte din partidul de guvernare drept actuali sau potenţiali duşmani”. Evident, nici membrii P.C.R. sau chiar unii dintre liderii partidului nu erau la adăpost de urmărirea informativă, după obţinerea aprobărilor de rigoare din partea „conducerii superioare de partid”.
Lucrarea este destinată, deopotrivă, publicului larg, neiniţiat în avatarurile instituţiei, dar şi (mai ales!) cercetătorilor istoriei regimului comunist (istorici, sociologi, politologi), precum şi viitorilor specialişti (studenţi şi doctoranzi la facultăţi de profil). Nu în ultimul rând, am avut în vedere, ca public-ţintă, jurnaliştii şi reporterii din diversele mass-media, foarte interesaţi şi activi în a scrie despre Securitate, dar aflaţi, din nefericire, în numeroase ocazii, captivi ai unor şabloane de abordare şi interpretare, unele vechi de zeci de ani.