×
Linistea. Faguri din intelepciunea parintilor pustiei - Carti.Crestinortodox.ro
Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
  • Iulia Zavatie 18-02-2015
    5 din 5 stele
    Introducere la cartea Linistea

    După cum arată cu multă eleganţă Rowan Williams, dascălii pustiei au fost personalităţi remarcabile. Ei iubeau şi căutau singurătatea. Dar, în acelaşi timp, erau şi persoane, aflate într-o relaţie autentică, într-o comunitate. Faptul de a părăsi oraşele şi satele din regiunile fertile şi populate din Delta Nilului şi de a se aşeza iniţial în părţile neprimitoare ale „pustiei din afară" se datorează în parte persecuţiilor anticreştine din timpul domniei lui Decius. Dar, după ce persecuţiile au încetat, monahii au rămas acolo unde au ales să se sălăşluiască. Mai mult, ei au început să se afunde în „adâncurile pustiei". Asemenea unor asceţi sannyas, au renunţat cu totul la relaţiile socio-economice specifice lumii şi la viaţa de familie. Iar antologia lor de apoftegme - chintesenţa învăţăturii lor, păstrate până în zilele noastre - demonstrează că nu mizantropia sau ura faţă de lume i-a îndemnat să facă acest lucru, ci renunţarea, nu respingerea; despre pasiunea pentru absolut, nu intoleranţa sau fundamentalismul; şi, mai presus de toate, nu îndreptăţirea de sine. Lor le era cunoscută uşurinţa cu care omul religios poate să alunece în păcatul plin de contradicţie al mândriei - iar călugării din pustie se temeau de capcana mândriei mai mult decât de oricare alta. Acesta este motivul pentru care căutau să se retragă tot mai mult în pustie, să fugă de faima de care încă de la început au fost înconjuraţi. Priviţi din perspectiva succesului lumesc - după ale cărui standarde ei renunţaseră să mai grăiască -, am putea spune că nu erau oameni foarte bine situaţi, dar din perspectiva credinţei lor vom descoperi că îi caracteriza o autenticitate şi o simplitate care ne copleşesc inimile şi ne câştigă admiraţia.

    Au fost luptători, nu dezertori; pelerini, nu turişti. Dacă fenomenul a erupt în acel loc, acest lucru se datorează inclusiv faptului că religia şi geografia nu sunt neapărat separate una de alta. în nici o altă ţară din lume deşertul nu se află atât de aproape de zonele populate. Aşadar, deşertul nu este o idee abstractă, aşa,cum ar putea fi privite mărăcinişul sau pustietatea din perspectiva omului modern. Pentru egiptean, pustiul este o prezenţă permanentă, în dramaticul contrast dintre solul negru şi bogat al Văii Nilului şi nisipul steril al deşertului. Herodot a fost cel dintâi care a remarcat firea înflăcărat religioasă a poporului egiptean, pentru care adevărul religios reprezenta atât cea mai răspândită dintre valori, cât şi cea mai înaltă. Geografia şi patosul religios alcătuiseră odinioară decorul conflictului dintre Osiris şi Horus, zeii egipteni ai vieţii, şi Seth, zeul împotrivirii şi tăgăduirii. Părinţii şi maicile din pustie continuau aşadar această veche luptă -al cărei principal teatru de război este inima omului -, dar înarmaţi de astă dată cu noua armă a credinţei în puterea şi în realitatea lui Hristos.

    Urmând legendarului lor deschizător de drumuri, Sfântul Antonie, ei s-au adâncit mai mult în deşert şi au format centrele eremitice din Nitria, Kellia, Sketis. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, bătrânii cârteau deja pe seama faptului că se adunaseră prea mulţi călugări: vreo 5000 doar în Nitria, la care se mai adăugau 600 în îndepărtata Kellia. Pelerini, căutători şi turişti au trecut pe-aici, unii doar din curiozitate, alţii pentru a se aşeza cu seriozitate la picioarele părinţilor şi a le continua lucrarea. Unul dintre aceşti vizitatori, care a locuit împreună cu ei vreme de 20 de ani, a fost un tânăr originar de pe teritoriul României de azi, pe nume Ioan Casian. La începutul secolului al V-lea, el a revenit în Europa şi a întemeiat o comunitate monahală, pentru bărbaţi şi femei, în Marsilia. Idealul monahismului eremitic atinsese deja şi coasta de vest a Irlandei. Dar influenţa acestuia a depins în cea mai mare măsură de antologia, devenită faimoasă, de cuvinte ale părinţilor - uimitor de asemănătoare pe alocuri cu povestioarele din tradiţia zen - şi de faptul că acestea transmiteau experienţa lor directă şi personală. Casian a acceptat cererea unui episcop local, îngrijorat de neorânduiala mişcării monastice - care la vremea aceea încă se prezenta ca o mişcare laică dezorganizată -, de a alcătui o prezentare mai sistematică a învăţăturilor părinţilor pustiei. Astfel a apărut lucrarea sa importantă, Convorbiri duhovniceşti. O generaţie mai târziu, Sfântul Benedict, care şi-a început şi el viaţa monahală după modelul părinţilor Pustiei, recomanda în Regulile sale ca aceste Convorbiri să fie citite în fiecare zi, la vremea mesei. Acestea sunt etapele şi influenţele în urma cărora înaintemergătorii duhovniceşti din pustia egipteană au pătruns adânc în conştiinţa şi în cultura societăţii occidentale.

    Monahismul pe care ei l-au inspirat şi pe care ulterior Benedict l-a organizat şi adaptat la condiţiile din occident a devenit un factor major care a determinat formarea civilizaţiei europene. De-a lungul perioadei întunecate, ce a urmat căderii Romei ca super-putere unică, Regulile Sfântului Benedict au inspirat şi au susţinut un mod de viaţă alternativ. O viaţă bazată pe muncă, trăită în comunităţi care se autoadministrau din punct de vedere economic şi conştiente de responsabilităţile faţă de lumea înconjurătoare, însă practicând sub o formă evanghelică detaşarea radicală, exemplificată prin pilda vie a părinţilor pustiei. Modul de vieţuire benedictin, despre care Rowan Williams a predat câteva cursuri, a reprezentat totodată şi o forţă civilizatoare, pentru că a lucrat prin puterea molipsitoare a exemplului, mai mult decât prin încercarea de a impune cu forţa o anume uniformitate. Ce era atât de atractiv şi prin ce a influenţat atât de mult modul de viaţă benedictin? De bună seamă, prin faptul că înţelegea nevoia omului de linişte şi pace, specifică oricărui mod de viaţă care promite un progres constant în dezvoltarea personală. Sfinţenia - sau integritatea, cum preferă oamenii să spună astăzi - necesită, atât în interior, cât şi în exterior, un grad de linişte şi pace, care ţine seama de nevoile uneori conflictuale, dar nu contradictorii, ale trupului, sufletului şi intelectului. Prima cerinţă pentru această pace sau armonie este o bună rânduială în viaţa de zi cu zi şi o judicioasă organizare a timpului. Aceasta a fost preocuparea asupra căreia s-a concentrat, într-un mod remarcabil şi echilibrat, Benedict: o comunitate care să respecte diferenţele. Laurence Freeman