Vladimir Dobromirovici 02-08-2016

Istoria este confruntarea maniheistă din Bine şi Rău. Arta, ca sublimare apologetică a acestei confruntări, ne poartă în preajma victoriei magice a binelui, pe când realitatea crudă stă mărturie perpetuării răului.

Toată energia pe care făptura umană o resimte ca fiindu-i hărăzită, prin jocul meritelor sau al împrejurărilor, e mobilizată în războiul de eradicare a răului. In acest punct oamenii coincid, unindu-se în categorii sociale, ideologice sau religioase, ba chiar în naţiuni sau în organizaţii internaţionale. Nenorocirea care marchează istoria provine din disfuncţionalitatea care intervine între afirmarea energică a binelui propriu (individual sau de grup) şi identificarea răului. Necoincidenţa în identificarea răului este spaţiul în care se naşte intoleranţa şi istoria particulară a speţei noastre.

Prin căderea Zidului Berlinului a luat sfârşit polaritatea maniheismului simplu dintre Est şi Vest, dintre cel mai barbar totalitarism şi o democraţie construită ingenios şi inginereşte.

La scurt timp, lumea s-a deschis tuturor libertăţilor care s-au metamorfozat, în ochii atenţi ai analiştilor, în ciocniri dintre resentimente şi civilizaţii tradiţionale, de-a lungul unor linii de falii (recunoaştem aici celebra teorie a lui Samuel P. Huntington). Bucuria ce a urmat căderii Zidului Berlinului, ridicării Cortinei de Fier, a dezvăluit lumii măsura în care singura supraputere - democraţia - este aptă să apere libertatea şi să-şi apere prestigiul. Golful, Balcanii, Caucazul - denumiri geografice, au devenit simboluri ale acestei măsuri.

Pentru opinia publică americană, aflată mai curând sub vraja artistică a Hollywoodului, care a fardat cele câteva fapte de glorie ale băieţilor, decât sub cruda realitate a unui rău perpetuat milenar, ceea ce s-a produs la World Trade Center a fost trăirea şi perceperea unei linii de falii chiar pe teritoriul naţional. Surpriza a fost totală, chiar şi pentru factorii de decizie. Mult doritul sfârşit al istoriei, problematizat de Fukuyama, s-a dovedit, la el acasă, o dezgropare a „securii războiului". Iar dacă blitzkrieg-ul şi-a pierdut din viteza luminii - fapt explicabil prin surpriză, prin greutatea cazului, prin gravitatea anchetei care încearcă să identifice răul (meritul unei democraţii!) - atunci credem şi sperăm că ne aflăm în faţa deciziei inedite a unei supraputeri de a nu da frâu liber instinctului secular şi primitiv al răzbunării reparatorii.

El, acest instinct, ţese stofa istoriei, peste care broderia gratuită a artistului, cu culorile lui stridente şi ireale din paleta binelui, nu poate decât să neutralizeze tragedia şi să încurajeze generalizarea şi comuniunea oamenilor în rău. Dacă SUA şi aliaţii democraţiei vor reuşi să extirpe acest instinct, oferind un exemplu şi o lecţie de istorie universală, atunci vor reuşi să adauge, întru prestigiul democraţiei, o nouă valoare omenească. Răul săvârşit trebuie cauterizat, odată şi odată, prin bogăţia şi belşugul forţelor binelui, deoarece folosind tot forţa răului perpetuăm, nemijlocit, iradierea exponenţială a răului şi imposibilitatea raţională de identificare a acestuia. Dacă America nu-şi pierde raţiunea putem spera la sfârşitul maniheismului în istoria particulară şi haotică a speciei noastre. (Ivan Ivlampie)