Aceste diabolice batalioane de exterminare au fost înfiinţate de şeful statul român, Generalul Ion Antonescu, ca metodă de exterminare a legionarilor indezirabili. Aceştia au fost trimişi să lupte pe front fără echipament sau pregătire militară. Comandanţii lor militari primind ordin să îi trimită în prima linie, în locurile cele mai periculoase, pentru a fi exterminaţi...

Nicolae Roşca a luptat în aceste batalioane şi s-a numărat printre puţinii supravieţuitori - alături de poetul Radu Gyr. Sute şi mii de români au fost exterminaţi acolo conform ordinului primit de la autorităţile române. I-am pierdut astfel pe directorul Teatrului Naţional, Haig Acterian, sau pe celebrul pictor Alexandru Bassarab...

Cartea lui Nicolae Roşca reprezintă singura mărturie scrisă despre aceste batalioane ale morţii şi de aceea valoarea ei istorică şi sufletească este excepţională.

CUVÂNT INAINTE
Incă nu s'a scris nimic despre Sărata. Aşa cum asupra atâtor alte momente grele din viata Legiunii Arhanghelul Mihail, despre nedreptătile şi chinurile la care au fost supuşi militantii acestei organizaţii politice româneşti, in frunte cu intemeietorul ei, Corneliu Zelea Codreanu, ne-au rămas relatări şi mărturii, majoritatea aşternute «in fuga condeiului, depe câmpul de luptă, in mijlocul atacurilor», o profundă tăcere domneşte peste ultimul episod al sângeroasei prigoane antonesciene: Batalioanele de reabilitare dela Sărata. O explicaţie a acestei lipse din publicistica legionară nu este greu de găsit. Dela Sărata, unde pătura politicianistă română, crudă şi inconştientă, ascunsă in umbra lui Antonescu, săvârşeşte ultimul său masacru contra legionarilor, puţin inainte ca ea insăşi să fie exterminată de tavălugul comunist, nu s'a mai salvat aproape nimeni ca să povestească. Puţinii legionari care au supravietuit Săratei -şi asta datorită numai faptului că sfârşitul tragic al războiului nostru la o dată neprevăzută a dejucat planul trasat de duşmanii Legiunii- au fost înghititi şi ei de marea tăcere care s'a aşternut peste tara noasastră de când a căzut pradă in ghiarele comuniştilor. Căci dacă nu au murit prin închisori sau prin lagărele de muncă fortată, cu care comuniştii au presărat fata chinuită a României, ei au fost puşi in imposibilitate de a spune ceva. Căci cine, in afară de spălăteii şi de fătii guvernului comunist, cu versiunile lor comandate, înveninate şi tergiversate, mai poate scrie ceva acolo? Cine poate impărtăşi astăzi, noilor generatii româneşti, ceva din experienta trecutului, unde fără îndoială, existenta LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL, înalta trăire şi apriga ei luptă anticomunistă pentru salvarea poporului nostru, ocupă un loc de frunte? Cine poate depăşi astăzi, in România încătuşată şi umilită, graniţele trasate ale adevărului lor istoric, «adevărului comunist?». Sărata, cu batalioanele ei de «reabilitare», formulă cinică prin care legionarii sunt azvârliti pe front in condiţii câinoase, umilitoare şi deadreptul neeficiente pentru mersul războiului, a însemnat un capitol sângeros înscris in activul de suferintă al Gărzii de Fier. Acolo se nimicesc stupid sute şi sute de oameni cari făceau parte din pătura intelectuală cea mai aleasă a tării noastre. Medici, avocaţi, ingineri, asistenti universitari, ofiteri de diferite gradaţii şi foarte multi studenti, îşi pierd viaţa in batalioanele din Sărata, vărsând sângele lor generos pentru idealul ce-i însufletea. S'ar putea spune că dramatizăm lucrurile, că a muri pe front este un fapt curent legat de insăşi esenta războilui, o lege inexorabilă a acestuia şi că legionarii n'au făcut altceva decât să o urmeze şi ei din momentul ce au păşit in prima linie a bătăliei. Desigur că in războiu este uşor să te întâlneşti cu moartea. Toti luptătorii cunosc acest risc pe care-l acceptă cu o linişte mai mult sau mai putin profundă, ce depinde de gradul lor de educatie morală şi naţională, de vitejia lor şi, mai ales, de capacitatea idealului ce-i mână in luptă. Ei mai ştiu însă şi asta linişteşte instinctul de conservare al individului şi-i face viata mai putin încordată pe front, că această intâlnire cu moartea este numai o probabilitate, aşa cum probabilitate este, (la un grad mult mai accentuat), să nu dai ochii cu ea. Moartea este numai un risc acceptat de orice individ bine născut, când Patria lui este primejduita de un duşman exterior. Niciun luptător nu are certitudinea absolută că merge la o moarte sigură. Ba din contră, din momentul in care se păşeşte pe front, se aprinde şi pâlpâie necontenit, in sufletul fîecăruia, o candelă a speranţei. Fiecare crede că va supravieţui incleştării ce s'a abătut asupra vietii sale si-si va înoda iarăşi firul existentei paşnice, când războiul va lua sfârşit. Această încredere in steaua sa, întinde un voal omenesc de sperantă şi de optimism peste mizeriile şi durerile tranşeii. Nu aceasta era situatia legionarilor din batalioanele Sărata. Pentru ei nu mai exista riscul vietii. Mai devreme sau mai târziu ei trebuiau să cadă. Dacă nu astăzi mâine. Dacă nu mâine, poimâine. Şi dacă nici poimâine, apăi desigur in altă zi ummătoare. Destinul lor fusese determinat deja de guvernantii tării şi implinirea lui era numai o chestiune de timp. Singura lor alternativă era disparitia, pentrucă «reabilitarea» ce li se oferea era numai cu caracter post-mortem. Până atunci, ei ştiau că vor fi băgaţi in luptele cele mai crâncene, in punctele cele mai vulnerabile şi disperate ale frontului, odată, de două ori, de nenumărate ori, până când anihilarea lor fizică se va consuma. Carnea lor nu mai avea nicio valoare in bursa vietii, căci pe front nu erau aduşi pentru a-si depune entuziasmul lor, sfortarea lor, la salvarea poporului din care făceau parte, ci pur şi simplu pentru a fi suprimati. Sărata era numai o ghilotină. ridicată in calea tineretului nationalist şi anticomunist al României. Ultima perioadă a existentei lor pe pământ s'a scurs astfel într'o tensiune continuă, într'o teribilă aşteptare a umbrei mortii, pe care legionarii din Sărata au infruntat-o cu bărbătie, cu linişte, cu condtiinta clară că destinul lor se implinea pe aceiaşi linie dramatică pe care fusese împinsă Mişcarea Legionară incă din primul moment al infiintării ei, de către cohortele de dusmani ce-i doreau distrugerea. A trecut mai bine de un sfert de veac dela episodul Sărata. Scriem aceste rânduri fără a avea la indemănâ niciun fel de insemnări. Lupta era prea aprigă atunci şi supravietuirea lipsită de orice perspectivă, pentru a ne fi permis răgazul reculegerei, al interpretării şi marcării evenimentelor in care eram angajati. Deaceea bazăm această relatare numai pe amintiri. Fără îndoială că multe din aspectele Săratei s'au şters din aceste amintiri. Altele s'au prezentat la apel intr'o formă prea vagă, încât am preferat să trecem peste ele pentru a nu răni adevărul. In ciuda tuturor acestor mărginiri insă, am incercat să redăm cât mai fidel semnificatia, atmosfera si ratiunea de a fi a acelei patetice Sărata, atât de indepărtată in timp, dar atât de vie in noi toti, prin imensele goluri ce le-a provocat Mişcării Legionare. O infătişem asa cum am cunoscut-o, cum am simţit-o, cum ne-a fost impusă, cu toate nedreptătile ei, cu toate durerile, cu toată revolta ce fierbea in noi contra tuturor acelora ce ne asvârliseră in acea hazna umană, ca pe o materie fără valoare, netrebuincioasă societătii romaneşti, toamai intr'un moment tragic pentru istoria noastră, când aportul pozitiv al tuturor Românilor era decisiv pentru supravietuirea lor. Inchinăm aceste rânduri tuturor camarazilor noştri care au luat parte şi au căzut eroic in războiul contra năvălitorului din răsărit, incadrati in acele blestemate abatoare umane, care erau batalioanele dela Sărata, singurul loc pe care l-au putut găsi guvernantii noştrii de atunci, orbiti de invidii, arşi de patimi şi incapabili de a înţelege marea primejdie ce ne ameninta, pentru generatia de luptători anticomunisti, ridicată şi otelită de geniul creator al Căpitanului.

I. AŞEZAREA

Batalioanele dela Sărata au fost infiinţate putin după începutul războiului nostru contra Rusiei Sovietice, adică pela sfârşitul anului 1941. Ele nu ajung pe front insă, decât la inceputul anului 1942, când se termină cu organizarea, cu dotarea şi cu instructia primelor unităti. Le găsim apoi permanent pe linia de bătaie, mereu decimate şi mereu refăcute, până la sfârşitul războiului.

Sărata este un sat aşezat pe câmpia din sudul Barsarabiei, in Bugeac, Asezarea localitãtii Sãrata, sudul Basarabieicam la 50 de kilometri depărtare de Cetatea Albă. Este udat de râul Sărata, dela care îşi trage şi numele, unul din afluentii Cogâlnicului. Aici se găsea centrul de organizare şi de administratie al aşa numitelor «batalioane de reabilitare» şi cu toate că acestea erau răsfirate, in scurta perioadă a organizării şi instrucţiei lor, prin diferite alte sate din împrejurimi, cum au fost Arciz, Tepliţa, etc., toate au luat numele centrului şi au rămas cunoscute sub numele de Batalioanele dela Sărata.

Toate aceste localităti erau foste sate de colonişti germani, aduşi şi aşezati aici incă dela jumătatea secolului al XIX-lea, in timpul primei răpiri a Basarabiei de către Ruşi. Impământenirea lor pe aceste meleaguri româneşti făcea parte din vasta politică de deznaţionalizare şi de alterare a realităt.ilor etnice ale acestei provincii, pusă in practică de respectivele guverne ruseşti, exact la fel cum se intâmplă, şi astăzi sub ochii noştrii şi ai intregei lumi civilizate, dar indiferentă şi egoistă, in aşa numitul secol al libertătii si al demnitătii omului. Intre multele dovezi istorice ce există asupra acestei probleme, iată ce scrie bunăoară prin 1908 N. N. Durnovo, om politic al Rusiei Tariste : «In curgerea unui secol mii şi mii de hectare de pământ s'au dat Ruşilor, Bulgarilor şi coloniştilor germani, cu singurul scop de a sili pe Moldovenii autohtoni in această tară, de a părăsi pământul lor de baştină».

După a doua răpire a Basarabiei, care s'a consumat in anul 1940, ca o consecinţă a pactului Ribentrop-Molotov şi a enormelor greşeli de politica externă pe care le săvârşeşte România intre cele două războaie mondiale, Hitler retrage spre vest populatia germană, o aşează pe teritoriul Reich-ului şi o scapă in felul acesta de «raiul bolşevic». Scoala germana din Sarata (anii '30)Ruşii nu mai avuseseră timp să le recolonizeze, cu populatii aduse din fundul stepelor lor, aşa cum o vor face-o după aceea, după 1944, din cauza declanşării războiului nostru de eliberare, care incepe, după cum se stie, la 22 Iunie 1941.

Aşadar la intrarea trupelor noastre in Basarabia, aceste sate erau aproape in intregime nelocuite. Numai câteva familii de Români nevoiaşi se aciuiseră pe acolo de puţin timp şi-şi câştigau existenta, fie din micile negustorii pe care le practicau cu ostaşii batalioanelor, fie din putină agricultură sau vinărit. In jurul satelor se intindea până unde vedeai cu ochii, într'un orizont limpede, şi regulat, netăiat de niciun obstacol, câmpia mănoasă basarabeană, cu pământul ei negru şi roditor, pământ binecuvântat de Dumnezeu şi hambar nesfârşit de grâne. Din cauza greutătilor istorice prin care trecea această provincie şi chiar tara noastră intreagă, el rămăsese nelucrat, era invadat de bălării şi scaieti, cari acopereau, ca un lintoliu jalnic, fertilitatea şi bogătia pământului de altădată.

Unitătile militare erau incartiruite in fostele gospodării germane din aceste sate. Gospodării bine intocmite, frumoase şi fără lipsuri in trecut, aşa cum se putea observa din insăşi aranjarea lor, dar care acuma, după plecarea stăpânilor lor, incepuseră să se dărăpăneze, şi să simtă lipsa unei mâini de gospodine harnice. Ele prezentau o tristă infătişare cu o tencuială răpciugoasă, murdară şi atacată de stihii, cu geamuri sparte şi cârpite cu petite de carton, cu streaşini căzute şi acoperişuri găurite şi putrezite de ploi. Glodul şi mocirla invadau ulitele şi ogrăzile ce altădată fuseseră bine orânduite şi ingrijite. Utilizarea acestor gospodării drept campamente militare, -se pare că şi Ruşii le folosiseră pentru acelaşi scop in scurta perioadă a ocupaţiei lor din 1940-1941-, schimbaseră total infătişarea acestor aşezări omeneşti, atât de frumoase şi pline de viaţă altădată.

De obiceiu, o casă era ocupată de un pluton intreg de ostaşi, adică de circa 40 de oameni. Se aşterneau paie pe jos, -din fericire toate casele germane aveau duşumele de lemn- se intindeau pături deasupra şi se dormea aşa, claie peste grămadă, lipsiţi de cele mai elementare comodităti şi in conditii higienice de-a dreptul deficiente. Nu exista acolo niciun coltişor izolat, in care sa te poti retrage măcar pentru un moment in intimitatea ta, să poti scrie ceva, să poti ceti in momentele de repaus, sau cel puţin să-ti poti lăsa gândurile să alerge neturburate de priviri indiscrete, de aluzii stupide, sau de gălăgia necontenită a unor conversatii goale, triviale şi împestritate cu nenumărate aluzii obscene. Dacă se tine seama de marea diferenţă de cultură şi omenie care exista intre componenţii acelor unităţi, dela studentii şi intelectualii legionari şi până la borfaşii şi derbedeii mahalalelor, roşi de fel de fel de boli şi certati cu ordinea şi curătenia, se poate înţelege atmosfera încărcată, deprimantă şi desgustătoare, ce domnea in sânul acestei aglomerări împestritate de oameni, între care era foarte greu de stabilit o cât de firavă legătură umană, fără să mai vorbim de contacte intelectuale sau sufleteşti. Bunul simt, această calitate de bază a Românului, care se intâlneşte până la nivelele cele mai umile ale acestui popor, era total absentă in această adunătură scoasă din închisorile românesti.

Iarna nu se prea făcea foc in aceste case-cazarmă, căci nimeni nu se ocupa cu aprovizionarea de lemne pentru astfel de unităti, iar gardurile şi toate materialele care puteau fi combustibile, fuseseră deja arse de ocupanţii anteriori. Doar ceva scaeti şi mai ales îngrămădirea de corpuri in acele spatii reduse, cu reverberarea căldurii lor animale, îndulcea putin atmosfera înghetată a acestor locuinţe, in lungile şi friguroasele ierni basarabene, dar o transforma in acelaşi timp într'o atmosferă irespirabilă şi nesănătoasă. Adeseori te trezeai in toiul noptii cu o puternică senzatie de asfixie, ce te obliga să ieşi afară in plin viscol pentru a-ti putea împrospăti aierul viciat din plămâni. Educarea acelei lumi eterogene ce forma batalioanele dela Sărata, pentru a accepta un minimum de higienă prin aerisirea camerelor in care se dormea, in timpul iernii, a fost o imposibilitate pentru legionari ajunşi acolo.

Această situatie se agrava şi mai mult prin lipsa de posibilitate a unui spălat cum se cade. Toaleta se făcea numai in ogradă, in frig şi in ploaie, cu apa scoasă din fântâna curtii, la o temperatură, de cele mai multe ori foarte apropiată a aceleia de inghet. Băi nu existau şi nici o cât de rudimentară instalatie pentru curăţire, atât de necesară oricărei aglomerări umane şi in special unui campament militar din care, in scurt timp, vor pleca oamenii pe front, pentru a lupta intru apărarea Patriei. Sgribulit de frig, te spălai putin la repezeală pe mâini şi pe fată, (multi nu o făceau nici pe asta), cu o cojită de săpun, dacă o aveai. Semăna mai mult cu împlinirea in grabă a unui ritual decât cu un act higienic serios. Spălatul putinelor rufe de care se dispunea se făcea sub aceeaşi formă, cu aceeaşi lipsă totală de mijloace. Acest nespălat cronic, supărător şi degradant, provoca o atmosferă şi mai sufocantă in camerele in care se vietuia.

Desigur că in perioadele de vară, pentru cei ce ajungeau la Sărata in acest anotimp, se uşura mult această problemă, căci si spălatul şi aierisirea camerelor, se putea efectua intr'o formă mai adecvata necesitătilor omeneşti.