×
Sfantul Neofit Zavoratul din Cipru - Carti.Crestinortodox.ro
Recenziile clientilor pentru

Sfantul Neofit Zavoratul din Cipru

Evaluat la 5 din 5 pe baza 1 recenzie
Distribuirea evaluarilor
5 stele
1
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie
  • 28-07-2016
    5 din 5 stele
    Epilog

    Aflându-ne la sfârşitul săracei noastre istorisiri cu privire la acest stâlp de foc al Bisericii noastre care suie până la cer, neavând nimic potrivit să ne exprimăm smerenia şi nimicnicia noastră, împrumutăm de la cel cu adevărat „smerit cu inima" cuviosul părintele nostru cuvintele pe care le-a folosit pentru a-i lăuda el însuşi pe sfinţii de dinaintea lui. In simţirea nimicniciei noastre, care poate să fie caracterizată numai drept îndrăzneală şi semeţie, mărturisim că „despre mintea cea înaltă şi cu adevărat cerească şi plină de faimă, nimic lipsindu-i din agerimea îngerilor, cum o minte pământească şi pe jos târâtoare ar putea să spună ceva bun? Cugetul înalt şi inima asemenea lui Dumnezeu, cum le-ar putea lăuda un cuget îngust şi o inimă întinată"?

    Fireşte, scopul şi intenţia noastră nu au fost expunerea completă şi academică despre cuviosul părintele nostru, fiindcă nu suntem capabili de aceasta, ci ne-am propus numai să stârnim, să incităm poporul cel cu nume creştinesc la cunoaşterea lui, fiindcă este foarte puţin cunoscut, mai ales în afara patriei lui. De asemenea, prin el să se arate fiilor credincioşi ai prea-sfintei noastre Biserici insuflarea dumnezeiască, fapt care a fost o preocupare constantă şi mai ales în vremurile noastre trândave, în care „teologia" noastră influenţată de Apus şi stăpânită de cuvinte, încearcă să-i umbrească pe adevăraţii „învăţaţi ai lui Dumnezeu" şi să-i coboare la nivelul rece al gândirii şi logicii seci, şi să ne spună că ei prin această cale au dobândit dumnezeiasca cunoştinţă, ca pe un triumf al gândirii şi ca pe o gândire filosofică. Diferenţa se află exact în insuflarea dumnezeiască â adevăraţilor ucenici ai lui Hristos atunci şi acum şi până la sfârşitul veacurilor.

    Insuflarea dumnezeiască, o harismă curată a Duhului Sfânt, se naşte la nevoitori prin neîncetată rugăciune şi prin celelalte fapte ale pocăinţei şi o urmează dumnezeiasca luminare şi îndumnezeire. Indumnezeirea, după puterea omenească, este contemplaţia, vederea dumnezeiască a celor îndumnezeite în slava necreată a Sfintei Treimi, a lui Hristos înviat. Deşi în vederea dumnezeiască nu rămân statornic cei învredniciţi de acest înalt dar, nu se depărtează de ei energia harului prin neîncetata rugăciune pe care au dobândit-o statornic, plinind cuvântul paulin al acestei lucrări: „Rugaţi-vă neîncetat".

    Acestora le aparţine a avea mintea lui Hristos şi prin lucrarea harului cunosc şi grăiesc cele ale lui Dumnezeu. Iată, aşadar, pentru ce nu „din voie proprie vorbesc oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu". Sfântul Grigorie Palama ne învaţă în această privinţă că „la nesfârşit este înaintarea aceasta, la fel este şi răpirea în descoperire.

    Căci altceva este luminarea şi altceva este vederea continuă a luminii şi altceva vederea lucrurilor în lumină, întru care şi cele de departe devin sub ochii noştri, şi cele viitoare se arată ca şi când ar fi deja".

    Săraca noastră încercare a fost mişcată printre altele şi de promptitudinea cu care criticii ne întreabă: „Ce folos au cei ce se îndepărtează de lume?", adică monahii. Chiar tăcând, credem că răspundem prin prezentarea acestui cuvios părinte al nostru, care nu numai că s-a retras din lume şi a zidit mănăstire, ci a preferat pentru el însuşi absoluta zăvorâre şi izolarea de oameni pentru întreaga viaţă. Şi totuşi. Nici retragerea lui din lume, nici zăvorârea lui nu l-au împiedicat să reuşească în dragoste şi în cele două dimensiuni, în raport cu Dumnezeu şi cu oamenii, acoperindu-i pe ei de binefaceri în multe domenii şi în multele lor nevoi. Cu simţirea acestei iubiri şi comuniuni, sfânta noastră mamă Biserica, în întreg trecutul ei şi-a arătat iubirea faţă de fiii care pătimeau cumplit, ori de câte ori vitregia vremurilor o cerea. Cu purtarea ei de grijă maternă a rânduit, în diferitele ei centre duhovniceşti şi cu ajutorul fiilor ei credincioşi, nu numai împlinirea unor trebuinţe materiale, ci şi spaţiile şi celelalte mijloace care puteau să-i uşureze din chinuri. Ştia poporul încercat că numai acolo putea găsi refugiu şi dragoste.

    Ar mai fi oare posibil ca şi astăzi Biserica şi centrele ei duhovniceşti să repete această lucrare a lor veşnică, când istoria se va repeta, de vreme ce cei abili în general au grijă să o spolieze?

    Teoriile şi ideologiile se schimbă, numai faptele nu se schimbă, din păcate! Când spunem Biserica şi ctitoriile ei, înţelegem Evanghelie aplicată a cărei existenţă o războiesc mulţi din lumea aceasta. Totuşi, la răcnetul pierzătorului care deja se apropie - unde vor căuta colacul de salvare?

    Smeritul Gheronda Iosif cel din peşteră, monahul.