Vladimir Iancu 19-05-2015

Varvara căuta de fiecare dată să ocolească această casă. La ce bun te poţi aştepta de la stăpâni, dacă pe geam, în capătul camerei, se zăreşte roşul-închis al drapelului imens al republicii? „Probabil sunt naţionalişti", se gândea Varvara, aducându-şi cu scârbă aminte de mitingurile de pe vremea lui Gamsahurdia cu respiraţia lor turbată şi plină de ură.
Şi iată că într-o bună zi, Nino, stăpâna steagului roşu-închis, a poftit-o pe Varvara la ea acasă. Varvara bea ceaiul de smochine uscate şi se minuna cât de uşor era să porţi o discuţie cu Nino. Veselă, sociabilă, cu faţa senină şi cu roşeaţă sănătoasă de ţărancă pe tot obrazul. Nici nu ai zice că se apropia de vârsta de şaizeci de ani. Iar de naţionalismul aşteptat în mod logic, nici pomeneală.

Intre timp Nino a început s-o întrebe pe Varvara de unde i se trag zgârieturile şi bătăturile de pe mâini. A fost nevoită să-i povestească despre Elena - asceta cea fără de voie.

- Cine sunt ei, georgieni?, s-a interesat Nino.

- Nu, rusofoni.

- A-a, deci le este de două ori mai greu. Probabil nu au nici rude. Cei care au reuşit, au plecat de mult.

Cu cât Nino pătrundea mai mult în miezul chestiunii, cu atât mai mult îşi făcea griji.

- Dar cum de trăiesc ei acolo?, şi a propus imediat: Hai să-i vizităm duminică!

- Este departe, se eschiva Varvara. De la Muhiani trebuie să mergem cinci kilometri pe jos.

- Şi ce dacă? Sunt geologă, nu mă sperii de asta. Trebuie să adun nişte alimente şi vom merge.

„Desigur, până duminică va uita de o sută de ori", s-a gândit Varvara, şi nu a insistat să-i schimbe părerea.

Duminica, la ora şapte dimineaţa, pe Varvara a trezit-o telefonul.

- Unde eşti? Sunt gata, am făcut rost de totul. Prin cuvântul „totul" se subînţelegea o geantă sportivă imensă plină ochi de khachapuri, churchkhela, pkhali şi vin.

- Dar pentru cine ai luat atâtea?, s-a crispat Varvara. Nu mergem la nuntă.

- Nu m-aş simţi comod să vizitez pentru prima oară oamenii cu mâinile goale, a explicat Nino. Toate sunt făcute de mine, de la ţară, nu le-am cumpărat.

In timp ce ocoleau gropile abrupte, Nino povestea despre cătunul ei din Kakhetia. Din cele spuse se subînţelegea că acesta era cel mai frumos loc din lume.

- Se află nu departe de Kvareli, patria lui Ilia Chavchavadze5. O să te iau neapărat cu mine vara. Să vezi ce frumuseţe e acolo. La doi paşi se află Valea Alazani, iar de jur împrejur munţii de culoare albastru deschis se ascund cu vârfurile în cer.

Despre ei scria şi Cuviosul Ilie: „Munţilor dragi, fiul vostru vă părăseşte..”.

După care a continuat să recite pe dinafară toată poezia. Varvara, făcând o faţă deşteaptă, asculta, nedumerindu-se: „Oare nu i-a fost lene s-o înveţe?".

- Am moştenit acolo de la soţul meu câţiva stupi, continua Nino. De curând am avut parte de o întâmplare. Mă duceam cu consătenii la prisacă. Drumul se aşternea printr-un defileu. Băieţii au trecut peste bârna veche aruncată peste el şi mă aşteptau de cealaltă parte. In urma lor m-am pornit şi eu. La un moment dat, din cauza rucsacului greu, eu mi-am pierdut echilibrul şi am căzut de la înălţimea de zece metri, direct peste nişte bolovani imenşi. Ştii, aveam impresia că cineva m-a prins şi m-a aşezat lin pe pământ. Prietenii mei îngroziţi strigau de sus: „Nino, ce ţi-ai fracturat? Spatele e teafăr?". Iar eu nu aveam nicio zgârietură!

Ştii, cazul acesta îl leg de faptul că în ziua respectivă am citit în întregime pravila Născătoarei de Dumnezeu. Am auzit de undeva că Sfântul Serafim de Sarov - îl iubesc atât de mult! - spunea: „Omului care rosteşte de 150 de ori pe zi «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te!» i se întâmplă nişte lucruri minunate.

Varvara nu înceta să se mire: „Iată, deci, cum arată ţăranca care îmbrăţişează drapelul!". Orăşeanca cea răsfăţată şi-a imaginat pentru un minut volumul de muncă de la ţară şi a simţit chiar o ameţeală. De aceea a şi propus:

- Poate ar fi mai bine să-ţi vinzi casa împreună cu via? Iţi dă atâta bătaie de cap, iar folos puţin.

Blândeţea lui Nino parcă a fost suflată de vânt. Ea s-a năpustit asupra Varvarei ca un vultur şi a început să ţipe:

- Cum adică să vând? Pentru ce să o vând? Cum să rămân eu, georgiană, fără vinul meu? Nici măcar şahul Abbas6 nu a reuşit să ne nimicească în totalitate podgoriile! Iar tu vrei ca eu, prinţesă, să-i vând cuiva pământul meu? Iată, priveşte!, ea şi-a întins mâinile late şi aspre. Fac totul singură: şi stropesc, şi sap, şi curăţ via. Ştii tu oare cum se curăţă corect viţa de vie primăvara? Fiecare crenguţă trebuie să o atingi cu rugăciunea: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!", iar la cea de-a patra mlădiţă trebuie să te opreşti şi să o tai.

- Şi câţi litri de vin îţi ies pe an?, nu se potolea «rechinul nostru al capitalismului", calculând deja în sinea ei că vinul este o afacere bună din care se poate obţine câştig.

- Uneori două sute, alteori chiar cinci sute de litri. Totul este pentru casă. Zilnic am musafiri.

In aşa mod, clocotind de emoţii, au ajuns la destinaţie. Elena a ieşit la poartă auzind lătratul câinilor.

- Hristos în mijlocul nostru!

- Amin!, s-a înseninat la faţă Nino, întărind salutul cu o triplă sărutare.

Varvara doar a surâs: bine ar fi dacă şi conducătorii ar avea o asemenea dragoste şi identitate de păreri ca şi aceste două rivale politice. Nino este trup şi suflet pentru Georgia independentă de pe vremurile împăratului David al Georgiei, iar Elena - pentru Uniunea republicilor libere, dar fără comunişti.

După masă, Nino a trecut la tăierea lemnelor. Securea imensă pe care Varvara abia o ridica de la pământ, zbura ca fulgerul în mâinile ei. Trosc-trosc!, şi peste un minut de jur împrejur deja stăteau bucăţile drepte de lemn. Nea Kolia, legănându-şi mâna paralizată, chiar a lăcrimat:

- Nino, scumpă, cine te-a învăţat să tai atât de bine lemne? Nu orice bărbat poate s-o facă aşa.

Iar Nino doar zâmbea şi zdrobea cu furie rămăşiţele de butuci şi de cioturi. Ceilalţi admiratori abia reuşeau să poarte lemnele tăiate. Şi, bineînţeles, prinţesa tăietoare de lemne a intrat cu uşurinţă în categoria prietenilor de familie ai Elenei. Maria Sarajishvili