CrestinOrtodox.ro 14-05-2015

Când eram scoase în curticica din faţa secţiei făceam exerciţii de respiraţie şi de înviorare, cele mai tinere făceau chiar exerciţii de gimnastică mai dificile. Cântam foarte mult, învăţam unele de la altele tot ce aveam la îndemână: rugăciuni, colinde, romanţe, arii celebre din opere, canţonete, cântece patriotice, şlagăre, arii populare. Tot ce se ştia de către una sau alta era învăţat şi armonizat, cântecul era bucuria noastră. Nu se cunoştea încă regula că în celulă nu se cântă, nu se vorbeşte tare, etc. Grupul nostru venise cu o melodie originală pentru colindul lui Gyr. Era compusă de profesoara mea de muzică Vali Corban de la liceul meu din Cernăuţi şi era atât de frumoasă încât în timp a devenit colindul preferat al tuturor închisorilor de femei. Grupul nostru avea şi un canon considerat emblematic pentru tinereţea noastră:
„Puii mamei pe câmpie
Şi uliul o să vie,
Puii mamei, pui, pui, pui!"

Cum toate eram tinere, pentru cele care erau mai în vârstă şi aveau copii acasă, piuitul nostru suna răscolitor, nostalgic, plin de o resemnată tristeţe. Solistele noastre erau Angela şi Veronica. Angela cânta un foarte frumos Tatăl Nostru, Veronica aducea în temniţă rugăciunea noastră din tabăra de la Daneş.

Am învăţat unele de la altele şi tot ce se ştia în limbi străine. Malila ne cânta în macedo - română, cântecele ei erau pitoreşti, le ascultam cu multă plăcere. Nu învăţam numai cântece ci şi Poezii, proverbe, sentinţe, rugăciuni, chiar frânturi de proză. îmi ţintesc de o frază din Ionel Teodoreanu, care a cunoscut o mare circulaţie prin închisori: „Anii mei tineri au sunat a cântec si am trecut cu dragostea pe lângă ei..."

Aveam câteva ace de cusut, câteva andrele, câteva dăltiţe de sculptat în os confecţionate din clame pentru păr, chiar şi un briceag, o unealtă foarte utilă, care ţinea loc mai mult de foarfece. Nici prin gând nu ne trecea că toate acestea vor deveni în scurtă vreme CD. - uri (corpuri delicte) pentru care plăteai cu şapte zile de izolator, dacă erai descoperit la percheziţiile ce se repetau la intervale foarte scurte. Acum însă nimeni nu ne avea grija. Angela avea o fustă maro dintr-o stofă ce permitea cusutul la fir. A fost transformată în zeci de bucăţele pentru a se executa miniaturi migăloase, care numai acolo, unde timpul se ţâra greoi ca o râmă, puteau fi executate; semne de carte, coperţi de al-bum, goblenuri cu chipul Maicii Domnului şi al lui Christ încununat cu spini, sau mici tablouri cu reproduceri după Nicolae Grigorescu sau cu peisaje exotice care aminteau de reclamele pentru smochine şi curmale. Rochia în care am fost arestată avea în ţesătura ei fire mătăsoase în verde, roşu, galben şi alb. Toate firele au fost folosite la broderii, în scurtă vreme rochia mea arăta ca un ciur. Ciorapii din mătase vegetală (relonul nu era cunoscut încă) au fost transformaţi în fire de brodat sau în ciorapi tricotaţi într-o complicată reţea - păianjen. Puloverele au fost desfăcute şi refăcute cu modele şi combinaţii complicate în stil norvegian sau gen dantelă.

Aveam chiar şi hârtie (în general ambalaje aruncate peste gard de deţinutele de drept comun) şi capetele de creion, lucruri despre care mai târziu nici nu mai putea fi vorba. Un timp s-a folosit săpunul pe care se imprimau cuvinte sau plăcuţele formate din tuburile de pastă de dinţi pe care se aşternea un strat subţire de humă dacă se putea „şterpeli" din găleţile din care se spoiau celulele. Cât de preţios era un bulgăraş de humă şi câtă grijă de a-l trece cu bine prin percheziţii! Pe tăbliţe, cu ajutorul unui beţişor foarte subţire se puteau scrie cuvinte. Dar hârtia cea mai utilizată în închisori a fost memoria pe care s-a scris cu gândul.

Diri venea foarte des printre noi. Ii plăcea să stea de vorbă cu doamnele din procesul Mânu? Işi pusese în gând să ne reeduce pe noi? Dominatoare şi imprevizibilă, Diri avea, în felul ei, grija de noi- Ne aducea cărţi, literatură rusă, e adevărat, dar avea grijă sa fie din clasici. Aducea ziarul Scânteia ca să „prelucreze" cu articolul de fond, dar îl uita de fiecare dată, aşa că puteam urmări procesele politice care se ţineau lanţ. Din toate înţelegeam cu îngrijorare că justiţia comunistă nu era de loc preocupată să judece delicte, în fond, în spiritul adevărului. Securitatea elabora scenarii, „eroii" acestor scenarii erau snopiţi în bătaie până acceptau aceste scenarii, care pentru a fi „credibile" mai conţineau şi nişte fapte reale, iar justiţia nu avea altă treabă decât să confirme şi, eventual, chiar să mărească porţia de ani cu care eroii scenariului erau căpătuiţi. Poate că Diri urmărea să ne informeze, dar, cu cele citite, îngrijorarea pentru soarta noastră se adâncea, devenea chinuitoare. Uneori ţi se părea mai uşor de suportat certitudinea unei condamnări decât aşteptarea aceasta otrăvită de gânduri sumbre.

Uneori, Diri aducea cu ea o fetiţă (nepoata secretarei) ca să ne înveţe „Internaţionala" şi alte cântece „revoluţionare". Cuvintele stupide ne transformau brusc în afone. Cele „de sacrificiu" se chinuiau să le înveţe ca să nu fie dezamăgită copila, foarte entuziastă în candoarea ei.

Intr-una din zile secretara (Dori) a venit cu cărţi poştale, spunându-ne că avem voie să scriem acasă o frază, două, convenţionale, că suntem sănătoase, că ne merge bine, că avem voie să primim un pachet de 3 kg de „alimente populare" şi ceva îmbrăcăminte pentru iarnă. Am scris cu multă emoţie cartea poştală. Chiar m-am bucurat că pot să-mi liniştesc mama. Ultima frază a fost scrisă de Angela (nora mamei după eliberare), nădăjduind că fratele meu va recunoaşte scrisul şi mesajul. Cenzorii nu s-au sesizat şi scrisoarea, cu un colţ rupt, a sosit la destinaţie. Mama a păstrat-o, este singura scrisoare oficială, scrisă de mâna mea, în cei 14 ani de detenţie pe care i-am executat.

In apropierea Crăciunului pachetele au început să sosească, prilej de lacrimi şi de bucurie. Spre cinstea ei, Diri a dat dispozitie să nu fie confiscat nimic aşa că au ajuns la noi şi alimente „nepopulare" (cozonac, turtă dulce, halva şi altele). Am ramas impresionată cât de repede a învăţat mama cum se pot comunica veşti printr-un simplu pachet şi cum trebuie făcut un pachet ca să fie mai folositor. Ca să-mi dea veşti despre cei de acasă, mama s-a folosit de obiectele trimise. Astfel, pe un borcan cu alifie era scrisul Margaretei (duioasa mea binefăcătoar de la Cluj): „alifie pentru genunchiul lui Păzi". Peste lucrurile din pachet era o crenguţă de brad de care erau prinse doua bomboane fondante îmbrăcate în staniol alb şi galben, culorile papale, culorile preferate ale Cameliei, micuţa şi iubita mea prietenă, fiica cea mare a Margaretei. Am înţeles că crenguţa a fost desprinsă din bradul împodobit de binefăcătorii mei (Margareta şi Gavrilă) pentru copiii lor, Camelia, Mircea şi Mihaela.

Ma - Mihaela era preferata mea. Ascultam acum cum mă chema din amintire cu râsul ei cristalin, gâlgâitor. In felul acesta am ştiut că familia este încă împreună şi că n-a avut de suferit în urma arestării mele. în pachet nu era nici un semn de la tata şi de la fratele meu, dovadă că nu erau împreună cu mama. Erau oare arestaţi? Mama făcuse cozonacul cu făină integrală ca să aibă aspect de pâine şi-l transformase în pesmet ca să tragă mai uşor la cântar. Pusese o bucată de halva în marmeladă, dovadă că halvaua nu era considerată aliment popular.

Alimentele ne-au prins bine un timp. Nevoia ne-a învăţat cum să ameliorăm cât de cât gustul insipid al mâncării de la cazan. Astfel, arpacaşul devenea mai comestibil cu „urmă de brânză" sau cu „aromă de cârnaţi". Nu mai spun cât de bine ne-au prins hainele călduroase pentru iarna care bătea la uşă. Ani de zile mi-am încălzit pe rând oasele îngheţate în pieptăraşul ardelenesc trimis mamei pentru mine de părintele Agenor. Am aflat că era de la el abia după eliberare.

Bucuria noastră n-a mai cunoscut margini când secretara Dori a început să ne aducă scrisori de la părinţi. Deşi trebuia sa le retragă imediat după ce le citeam, Dori ni le lăsa până la sfârşitul programului ei de lucru. Când mi-a adus şi mie cartea poştală mi-a şoptit să fiu atentă că e „suprapusă" şi să i-o redau în acelaşi fel. Intr-adevăr două cărţi poştale perfect suprapuse îmi aduceau veşti din două părţi. Una era de la mama; cu câtă emoţie le-a scris şi cu câtă emoţie le-am citit, cele câteva rânduri convenţionale! Nici cele mai desăvârşite imnuri nu puteau echivala bucuria şi lumina cu care mi-au încălzit sufletul cele cateva sărmane cuvinte. Scrisoarea mamei purta amprenta cenzurii. Numele celui despre care mama îmi spunea că mi-a trimis cojocelul era şters cu tuş negru.

A doua scrisoare era de la tata. I-am recunoscut scrisul calific ordonat. Imi scria dintr-o localitate străină, semnase cu nume aiurit. Stilul scrisorii era cel al unei scrisori de dragoste. Dori, tânără şi poate îndrăgostită, a riscat să încalce regulamentul care îmi dădea dreptul doar la o singură scrisoare, fiind bucuroasă în sinea ei că favorizează doi îndrăgostiţi. Gesturi tandre, gesturi emoţionante, pe care, încet, dar sigur, comunismul avea să le înăbuşe.

Astfel, zilele au trecut şi ne-am pomenit foarte aproape de Crăciun, departe de familii, fără brad, fără colind, fără daruri, fără clinchet de bucurii la fereastra inimii. Ca să trecem mai uşor peste acest prag ne-am hotărât să pregătim un program artistic pentru cinstirea primului Crăciun petrecut în închisoare. S-a stabilit un program şi s-au împărţit atribuţiile. Mie mi-a revenit sarcina să scriu o piesă de teatru şi s-o regizez. Pentru aceasta mi s-a dat un teanc de hârtie de ambalaj şi un creion şi am fost declarată bolnavă ca să pot rămâne în dormitor pentru liniştea de care aveam nevoie. In dormitor se aflau atunci Maricica L. şi Măria M. Mi-am propus să nu scriu ceva prea trist sau prea răscolitor. Doream să fie ceva care să ne scoată din realitatea crudă şi să ne ducă undeva, în uitare. Mijloacele de reprezentare, ca decor şi costumaţie, erau foarte reduse. Suplinite prin cuvinte făceau încercarea mea dramatică prea statică, prea descriptivă.

Maricica încerca să mă ajute cu sugestii. Dintre fetele clujene Maricica îmi era cea mai apropiată. Am fost vecine la Cernauti, am învăţat la acelaşi liceu, ne-am petrecut împreună vacanţele. La Cluj frecventam aceleaşi cursuri, stăteam în aceeaşi ancă, pregăteam împreună examenele. Purtam la fel părul, în cozi ridicate coroniţă în jurul capului, purtam aceleaşi fuste şi aceleasi bluze lucrate în stil ie. Ni se spunea „bucovinencele", profesorii şi colegii ne considerau surori. Maricica era „sora cea frumoasă" şi aşa şi era. Avea ochi atât de luminoşi şi de expresivi încât compararea lor cu două stele nu era deloc o banalitate. Eram nervoasă, nu-mi ieşea nimic ca lumea, organizatoarei mă presau, Crăciunul se apropia. In sfârşit am încropit un poem dramatic, o baladă medievală cu puţine personaje, în care cuvintele frumoase se străduiau să suplinească sărăcia celorlalte mijloace de expresie. Domniţa Mică, sechestrată în turnul cetăţii medievale, aşteaptă în anturajul doicii Gertruda şi a diacului Vitold pe Cavalerul - cruciat, care întârzie să revină din luptă într-un târziu soseşte la castel un Pelerin, care ar trebui să-i anunţe moartea soţului, dar nu o face. Cu multă răbdare el reu-şeşte să o transporte pe domniţa Mică de pe treapta iubirii -eros pe treapta iubirii - agape urcând treaptă cu treaptă cele 12 praguri ce se desprind din epistola întâia către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în binecunoscutul capitol 13. Domniţa Mică află astfel adevărul trist în momentul când era pregătită să-l suporte. Pelerinul pleacă după ce o înzestrează cu trei nemuritoare flori albastre: Credinţa, Speranţa şi Iubirea.

Cum s-a format decorul? O rochie albastră, drapată peste nenorocita de lozincă a format cerul. Cu două lanterne militare obţinute de la primul gardian s-au realizat două stele, suficiente să pună în lumină personajele. O bancă ridicată în picioare, drapată cu un cearceaf, a format turnul. Cu pap din arpacaş şi cu hârtie de ambalaj s-a putut desena pe cearceaf o fereastră şi un aspect de zid. La piciorul turnului, o bancă învelită în foaie de cort militară a sugerat o stâncă. Cu o pătură cenuşie şi cu altă foaie de cort s-au realizat o cărare şi o pajişte. Restul, cufundat în beznă, putea sugera munţii şi pădurile care înconjurau cetatea.

I-am citit Maricicăi textul; după ce m-a ascultat cu atenţie, mi-a spus că-i place şi m-a întrebat cine va fi Domniţa Mica. I-am spus că m-am gândit la Angela. Avea o minune de par blond numai bun să-l transformăm în coroană.

„- Te rog să mi-l dai mie. Iţi promit că voi scoate din el to ce se poate, îmi place foarte mult personajul, îl înţeleg în profunzime, hai, te rog!"

Am rămas uluită. Cum să scol din pat un bolnav debilitat de febra ca să-l pun să rostească replici lungi, chiar dacă rolul îmi permitea s-o ţin aşezată într-un scaun! "

- „TU eşti nebună, îţi dai seama la ce te expui? Cum crezi că as putea să accept un astfel de risc?

- Mai rău îmi va fi dacă mă laşi să zac aici sau pe o bancă în sufragerie (unde trebuia să se desfăşoare spectacolul). Chiar nu înţelegi? Dacă nu mă asculţi nu te voi ierta niciodată."

Maricica studiase la Conservatorul de artă dramatică din Cernăuţi şi din Cluj. Avea talent şi cunoştinţe în materie. Era subţirică, avea o siluetă delicată, sugera fragilitate şi gingăşie, avea o minunăţie de păr negru care putea forma o coroniţă, era şi ea foarte potrivită pentru rolul pe care şi-l dorea. M-am sfătuit cu fetele şi am ajuns la concluzia că nu avem dreptul să-i luăm Maricicăi bucuria de a participa la sărbătoarea noastră.

Pelerinul a fost atribuit Deliei, o fată înaltă, cu statură majestoasă, cu un chip frumos şi o voce foarte plăcută. Mărturisesc că mi-a plăcut enorm să o pun să recite întreg capitolul referitor la dragoste din scrisoarea Sfântului Apostol Pavel.

Cineva s-a gândit s-o invităm şi pe Diri, tot era singură în locuinţa ei de director. Invitaţia a fost primită.

După închidere sufrageria a fost transformată în sală de spectacol. S-au aranjat două expoziţii. Pe un capăt de masă o expoziţie culinară prezenta pagode şi poduri exotice, flori suave pe torturi sofisticate, toate realizate din mămăligă, arpacaş şi legume scoase din ciorbă. Ieslea sfântă a fost realizată din paie nnpletite şi păpuşi din miez de pâine cu ochi de neghină scoasă din arpacaş şi cu coroane din tuburile de pastă de dinţi. Pe alt capăt de masă se aflau diferite lucruşoare brodate de noi şi mixaturi sculptate în os, adevărate obiecte de artă.

Diri a fost punctuală. Avea obişnuitul ei cojoc, dar pe sub el purta o elegantă fustă neagră, o frumoasă bluză albă brodată cu rafinament, având la corsaj obişnuita floare roşie. Era însoţită de secretara Dori, de coana Aurica, prima gardiancă şi de soţul acsteia, primul gardian Agapie. Fetele tinere, cu voci cultivate şi frumoase au cântat strămoşeştile noastre colinde. Diri auzea pentru prima dată colindul nostru „Cerul şi-a deschis soborul", admirând frumuseţea cuvintelor şi armonia melodiei; avea să confirme la sfârşit această apreciere. Noi ascultam „O, brad frumos!" al lui Radu Gyr pentru prima dată în închisoare. Dacă în libertate ascultarea lui ne emoţiona, acum, când „şi-mi pare temniţa mormânt al tinereţii mele" devenise ceva foarte concret, lacrimile ni se adunau pe gene.

A venit şi rândul baladei mele. Cortina din cearceafuri ornate cu crenguţe de pin, furate din curtea dispensarului, s-a deschis şi a apărut decorul care a făcut impresia scontată. Diri a avut o mişcare de uimire când, la fereastra turnului, a apărut Maricica. Nu arăta deloc bolnavă. Era superbă cu obrajii aprinşi de febră şi emoţie, cu ochii strălucind de bucuria că era cu noi, împreună, cu coroniţa ei de păr negru împodobit cu flori de dumitriţe, şterpelite mai de mult din curtea dispensarului şi menţinute cu grijă în cănită cu apă.
Chiar de la primele replici ne-a uluit. Punea atâta suflet în pronunţarea cuvintelor, încât aveai impresia că vorbele se transformă în fulgi de emoţie şi de frumuseţe şi că zboară printre noi. Timpul părea că se dilată, zidurile temniţei s-au lărgit şi s-au îndepărtat, eram cu toţii în evul mediu şi sufletele noastre se scăldau în dragostea - agape.

Cortina a căzut şi ne-a readus în temniţă, în seara de Crăciun care, totuşi, ne-a adunat, temniceri şi întemniţate, la picioarele Pruncului Sfânt.

Diri ne-a mulţumit şi a început să ne spună că se aştepta la un program impregnat de misticism. A încercat să ne spună ca abordarea mistică a unor probleme crude de viaţă este o soluţie sortită eşecului, dar şi-a dat seama că rupe vraja şi s-a oprit. Atât Maricica cât şi eu am fost răsplătite din plin de surorile noastre, căci aşa ne-am simţit în seara sfântă, surori. M-au bucurat mult aprecierile Paulei şi a lui F. F. Erau spontane, pline de căldură. Le-am iubit mult că mă înţelegeau.

A doua zi, Diri a sosit în secţie odată cu terciul de dimineaţa. Mi s-a adresat cu o voce aspră şi mi-a spus să o urmez. Fetele s-au temut pentru mine. Diri m-a privit pătrunzător, dar eu, deşi mâ aşteptam la represalii, nu eram de loc timorată. In hol, rămase singure, Diri mi-a spus:

-M-aţi impresionat aseară. Mai ales Maricica m-a impresionat. Cred că voi nici nu realizaţi că în seara aceasta talentul vostru a triumfat pentru o singură şi ultimă dată. A fost unicul vostru succes. Tu nu vei putea scrie niciodată, iar Maricica nu va putea interpreta nimic. In lumea ce se clădeşte acum afară nu va fi loc pentru voi. Imi pare rău, v-aţi născut prea târziu sau poate, cine ştie, prea devreme. Păcat! Ia vitaminele astea şi le administrează Maricicăi, cu grijă, fără să te vadă nimeni, cred că înţelegi riscul, am încredere în tine. Este foarte puţin, ştiu, dar e tot ce pot face."

Am rămas înmărmurită, riscul era enorm pentru un director de închisoare şi mă gândeam să refuz ajutorul, deşi pentru Maricica nu era deloc nesemnificativ. Dar înainte de a mă pronunţa, Diri, perspicace cum era, mi-a tăiat gândul:

„- Nu fi idioată! Ia-le şi spune-le celorlalte că ţi-am frecat ridichea."

Cine a cunoscut-o pe Diri cred că o recunoaşte perfect în această exprimare şi în acest gest.

Un timp ecoul serbării noastre ne-a mai încălzit dârdâiala căci iarna ne învăţa acum ce înseamnă să stai ore întregi încremenit pe bancă, într-o încăpere încălzită doar de respiraţia noastră. Eram fericite că micuţa Sanda a fost predată în poarta închisorii rudelor anunţate să vină; în fond era singura fiinţă care locuia în temniţă fără nici un statut de „reţinut" sau „încarcerat". Auzeam, uneori, suspinul mamei Geta, a fost, cred, pentru prima oară când am perceput dureros de concret că noi, toţi "Puii" înhăţaţi de „uliu", eram pentru mamele noastre călăi fără voie.

Intr-o seară mi-a fost dat să asist la ceva tare ciudat. Fetele din Constanţa erau de serviciu la spălat sufrageria şi m-au rugat sa rămân cu ele să le ajut. Am terminat foarte repede treaba, mai aveam timp până ce venea gardianul să ne introducă în dormitor (curăţenia se făcea după închidere). Fetele mi-au mărturisit pentru ce mă rugaseră să rămân cu ele. Una din ele stătea de vorbă prin spiritism cu fratele ei mort. Pentru ca el sâ vină trebuia spusă o rugăciune, cu credinţă, şi ele credeau că eu pot să spun o astfel de rugăciune. Am avut o strângere de inimă, dar n-am avut curajul să le refuz. Au aşternut pe masă o hârtie pe care aveau notate pe linia unui cerc literele alfabetului. In mijloc au aşezat o farfurioară pe care noi am pus două degete (arătătorul şi mijlociul) de la mâna dreaptă. Eu am spus rugăciunea pe care celelalte au ascultat-o cu atenţie
concentrată. La scurt timp după ce am terminat am simţit o mişcare a farfurioarei. Atunci am ridicat mâinile şi la întrebarea „eşti aici?" farfurioara s-a mişcat pe rând la literele d şi a. Odată confirmarea primită, sora defunctului punea întrebări şi farfurioara se plimba în dreptul literelor formând cuvinte de răspuns. Imi amintesc că ne-a spus că unele ne vom elibera la termenele stabilite de judecată, altele buluc (probabil prin amnistie), că eu, de pildă, voi primi opt ani (N-ar fi exclus ca securitatea să-mi fi fixat atât, dar completul de judecată să fi fost mai generos şi mi-a dat zece. Ceea ce n-a fost destul pentru că, datorită informatorilor şi rapoartelor temnicerilor, cei zece s-au făcut paisprezece.)

In toiul discuţiilor cu „spiritul", din dormitor a izbucnit rugăciunea ce se cânta seara, după rugăciunile spuse: „Ridica-voi ochii mei la ceruri." Cântecul răsuna cristalin în noaptea friguroasă şi, brusc, farfurioara a înebunit. După ce o vreme s-a rotit bezmetic în câteva cercuri din ce în ce mai largi s-a oprit şi n-a mai vrut să meargă. Pentru mine a fost clar că spiritismul este ceva necurat, ceva ce ţinea de magie, că rugăciunea comună, mult mai puternică decât a unui singur om, gonea spiritul rău care se prezentase. M-a cuprins o mustrare de cuget copleşitoare (aveam senzaţia că am comis o blasfemie) şi m-am legat că niciodată nu voi mai participa la asemenea şedinţe. Am cerut iertare Bunului lisus şi îngăduinţa să ajung cândva în faţa unui duhovnic ca să mărturisesc această participare. Ceea ce am ş! făcut dar cu o întârziere de 14 ani.

Şi aşa, mai cu foame, mai cu frig, mai cu mistuitoarele doruri pentru tot ce rămăsese „afară", a trecut iarna şi au început sa se simtă şi în secţia noastră răscolitoare zvonuri de primăvară, începusem să ne gândim cum vom face ca şi primele Sfinte Paşti să treacă peste noi cu blândeţe şi cu sfinţenie când, într-o zi de pe la mijlocul lui aprilie, primul gardian ne-a strigat de pe o listă pe toate cele care formam grupul de studente de la Cluj, adăugându-ne şi pe Victoriţa, o elevă pusă în legătură cu frăţiile judecate la Cluj. Am ieşit cu bocceluţele în mână din secţie, petrecute de fluturările de mâini ale celor ce rămâneau în urma noastră. Am strigat: „Adio, Soruca, adio, «secţie a reţinutelorde la Mislea!"