CrestinOrtodox.ro 16-01-2015

In perioada sovietică n-a existat, se pare, o dovadă mai îngrozitoare a devastării Bisericii Ruse precum devastarea Mănăstirii Diveevo.

Această mănăstire, întemeiată de Cuviosul Serafim de Sarov, a fost transformată în ruine. Ruinele acestea se înălţau deasupra sărăcăciosului centru raional, în care fusese transformat oraşul Diveevo, cel atât de frumos şi de slăvit odinioară. Autorităţile nu au distrus mănăstirea de tot. Au lăsat ruinele ca semn al biruinţei lor, ca monument al înrobirii veşnice a Bisericii. Lângă porţile mănăstirii a fost înălţat un monument în cinstea conducătorului revoluţiei, care îi întâmpina ameninţător pe cei care veneau la mănăstirea ruinată.

Totul acolo parcă spunea că tot ceea a fost în trecut nu va mai fi niciodată. Prorociile Cuviosului Serafim, cele atât de iubite în toată Rusia ortodoxă, despre măreaţa soartă a Mănăstirii Diveevo, după cât se părea, fuseseră călcate în picioare şi batjocorite pentru totdeauna. Niciunde în regiunile apropiate, nici în cele depărtate de Diveevo, nu rămăsese nici urmă de vreo biserică, toate fuseseră distruse. Iar în mănăstirea din Sarov, cea proslăvită cândva, şi în oraşul din jurul ei fusese instalat unul dintre obiectivele militare strict secrete şi foarte bine păzite din Uniunea Sovietică, numit „Arzamas-16". Acolo a fost creată bomba nucleară.

Preoţii, chiar dacă veneau în pelerinaj la Diveevo, veneau pe ascuns, îmbrăcaţi în haine civile. Dar ei tot erau urmăriţi. In anul acela, când am reuşit pentru prima dată să ajung la mănăstirea ruinată, doi ieromonahi, care veniseră să se închine la locurile sfinte din Diveevo, au fost arestaţi, bătuţi crunt la miliţie şi ţinuţi cincisprezece zile într-o încăpere pe podeaua îngheţată.

In iarna aceea, un monah minunat de la Lavra Sfintei Treimi, arhimandritul Bonifatie, m-a rugat să-l însoţesc în călătoria sa la Diveevo. După regulile bisericeşti, preotul, când porneşte la drum lung cu Sfintele Daruri - Trupul şi Sângele lui Hristos - trebuie neapărat să ia cu el un însoţitor, pentru ca în anumite împrejurări, neprevăzute, să păzească împreună Sfânta Jertfă. Iar părintele Bonifatie se pregătea să meargă la Diveevo ca să împărtăşească monahiile bătrâne, care locuiau în împrejurimile mănăstirii, ultimele care rămăseseră până în zilele noastre, până la revoluţie.

Trebuia să călătorim cu trenul, să trecem prin Nijni Novgorod, care pe atunci se numea Gorki, iar de acolo să mergem cu maşina spre Diveevo. In tren, părintele a stat toată noaptea treaz şi nu s-a întins deloc, căci îi atârna legată de gât cu un şnur de mătase cutiuţa cu Sfintele Daruri. Eu am dormit pe băncuţa de alături şi, trezindu-mă din când în când în zgomotul roţilor, vedeam cum părintele Bonifatie, şezând la măsuţă, citea Evanghelia la lumina slabă a becului din vagon.

Am ajuns la Nijni Novgorod, locul de origine al părintelui Bonifatie, şi am poposit la casa lui părintească. Părintele Bonifatie mi-a dat să citesc o carte tipărită înainte de revoluţie, volumul întâi al operelor Sfântului Ignatie (Brianceaninov) şi până în zori nu am închis ochii, făcând cunoştinţă cu acest minunat scriitor creştin.

In dimineaţa următoare, am plecat la Diveevo. Aveam de parcurs un drum de aproape optzeci de kilometri. Părintele Bonifatie s-a străduit să se îmbrace astfel încât să nu poată fi recunoscut că ar fi preot: şi-a ridicat cu grijă poalele dulamei sub palton, iar barba lui cea lungă şi-a ascuns-o sub fular şi sub guler.

Deja se înserase când ne-am apropiat de ţinta călătoriei noastre. Pe fereastra automobilului, prin rafalele viscolului de februarie, am distins cu emoţie înalta clopotniţă fără cupolă şi ruinele bisericilor dărâmate. In ciuda priveliştii aceleia atât de triste, am fost uimit de forţa neobişnuită şi de puterea tainică a acelei mănăstiri măreţe. Şi, mai mult, de gândul că Mănăstirea Diveevo nu pierise, ci îşi trăia viaţa ei tainică, nepătrunsă de lume.

Şi aşa şi era! Intr-o izbă sărăcăcioasă, la marginea oraşului Diveevo, am văzut ceva ce nu-mi puteam închipui nici chiar în visele cele mai frumoase. Am văzut Biserica, cea care întotdeauna biruie şi nu se lasă înfrântă, care întotdeauna este tânără şi se bucură de Dumnezeul ei - de Proniatorul şi Mântuitorul ei. Atunci, acolo, am început să înţeleg marea putere a acelor cuvinte îndrăzneţe ale apostolului Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte!".

Şi mai mult: cea mai frumoasă şi de neuitat Sfântă Liturghie din viaţa mea a fost nu undeva în vreo catedrală măreaţă sau în vreo biserică vestită prin vechimea ei, ci în centrul raional Diveevo, în căsuţa de cosaşi cu nr. 16 de pe strada Lesnaia.

Mai exact, nu era chiar o căsuţă, ci un adăpost vechi, adaptat pentru locuit.

Pomenindu-mă pentru prima dată acolo cu părintele Bonifatie, am văzut o cămăruţă cu tavanul foarte, foarte jos, iar în ea locuiau zece bătrâne, foarte înaintate în vârstă. Cea mai puţin vârstnică avea peste optzeci de ani. Iar cea mai mare avea, cu certitudine, peste o sută de ani. Toate erau îmbrăcate în haine simple bătrâneşti, cu basmale obişnuite. Fără rase, fără apostolnice şi camilafce călugăreşti. Dar ce monahii erau ele? „Pur şi simplu nişte babe" - aş fi gândit eu, dacă nu aş fi ştiut că acele bătrânele erau unele dintre cele mai curajoase contemporane ale noastre, adevărate nevoitoare, care petrecuseră în temniţe şi în lagăre zeci de ani. Şi care, în ciuda tuturor încercărilor, îşi înmulţiseră în suflet credinţa şi devotamentul faţă de Dumnezeu.

Am fost uimit când am văzut că părintele Bonifatie, un arhimandrit impunător, egumen al bisericilor din complexul patriarhal al Lavrei Sfintei Treimi şi duhovnic renumit în Moscova, înainte de a le binecuvânta pe acele bătrânele, s-a aşezat în genunchi înaintea lor şi le-a făcut metanie până la pământ! Eu, sincer vorbind, nu îmi credeam ochilor. Iar preotul, ridicându-se, a început a le binecuvânta pe bătrânelele care, şchiopătând greoi, se apropiau de el pe rând. Se vedea cum se bucurau sincer de venirea lui.

Cât timp s-au salutat părintele Bonifatie şi bătrânelele eu m-am uitat prin jur. Pe pereţii cămăruţei, la icoanele cu rame vechi, ardeau slab candele. O icoană atrăgea de la început atenţia asupra ei. Era o icoană mare, minunat pictată, a Cuviosului Serafim de Sarov. Chipul stareţului era luminat de atâta bunătate şi căldură, încât nu-ţi doreai să-ţi desprinzi ochii de la el. Icoana aceea, precum am aflat apoi, fusese pictată chiar înaintea revoluţiei pentru noua catedrală a Mănăstirii Diveevo, pe care nu mai reuşiseră să o sfinţească. Şi, printr-o minune, au salvat icoana de la profanare.

Intre timp, am început să ne pregătim pentru priveghere. Mi s-a tăiat răsuflarea când monahiile au început să scoată din ascunzătorile lor tainice, pe o masă de lemn masiv, lucrurile personale ale Cuviosului Serafim de Sarov. Erau acolo epitrahilul, pe care cuviosul îl purta în chilie, lanţurile lui cu o cruce grea de fier, o mănuşă de piele cu un singur deget, o oală veche de tuci, în care stareţul din Sarov îşi făcea de mâncare. Odoarele acelea, după dărâmarea mănăstirii, zeci de ani s-au perindat din mână în mână, de la unele surori de la Diveevo la altele.

După ce a îmbrăcat veşmintele, părintele Bonifatie a dat binecuvântarea pentru începutul privegherii. Monahiile îndată au prins puteri şi au început să cânte.

Arhimandritul Tihon