Mi-am început lectura din lucrările Sfântului Grigorie cel Mare, Papă al Romei, cu minunata Regula Pastoralis (591), în traducerea distinsului latinist şi Preot Alexandru Moisiu , în timpul studenţiei. Nu ştiam pe atunci că Omilia a II-a a acestui op şi cealaltă lucrare pastorală cu aceeaşi tematică, Despre preoţie, a Sfântului Ioan Hrisostom nu doar că influenţaseră decizia Sfântului Grigorie de Nazianz asupra acceptării slujirii arhiereşti, ci şi devenise una dintre cele mai importante punţi de legătură pastorală între Occident şi Orient, fiind tradusă, încă pe când Sf. Grigorie trăia, de către Patriarhul Antiohiei, Anastasius al-II-lea, pentru ca la sfârşitul sec. al IX-lea însuşi Regele Alfred să o traducă în saxonă .
Mă entuziasmase limpezimea textului şi curăţia soluţiilor pastorale. Ulterior aveam să descopăr aceeaşi limpezime de text în rugăciunile Liturghiei ce-i poartă numele , chiar dacă astăzi, asupra paternităţii unei mari părţi din Sacramentarium Gregorianum (liturghier) şi a Antiphonarius Missae (culegere de cântări bisericeşti), sunt destule glasuri contestatare. Şi astăzi cred că această limpezime ne este absolut necesară în expresia liturgică a mesajului nostru mărturisitor. M-am depărtat apoi de lucrările sale. Puţinătatea traducerilor româneşti din opera sa, apartenenţa mai degrabă la arealul misionar Occidental, catolic, mi-au deturnat privirea dinspre el. Ceva mai târziu, entuziasmat de redescoperirea marilor cateheţi şi predicatori ai veacurilor primare, după ce am tradus în mică parte, ca nişte exerciţii de admiraţie, din Sfântul Ambrozie de Mediolanum şi minunatul său ucenic, Fericitul Augustin, prin lectura din limba italiană, m-am bucurat să desopăr iarăşi textele Marelui Grigorie. O dată cu cele din Leon cel Mare ori Fortunatus, din Vicenţiu de Ruspe ori Cezar de Arles, multe dintre ele neexploatate deloc de şcoala de teologie românească. Structura simplă m-a frapat din nou. Romanul, fiu de senator, nu s-a ruşinat să dezbrace roba cuvintelor întortocheate şi să îmbrace ţesătura limpede izvorâtă din contactul cu rugăciunea şi trăirea în Hristos a vieţii. Am redescoperit frumuseţea stilului său în Omiliile despre Evanghelii (Homiliae in Evangelia), care, rostite între 590-591, îşi păstrează o actualitate plină de sens. Poate de aceea, înainte de a oferi un prim volum din suma traducerilor lor, ne-am grăbit să le dăm tiparului în prestigioasa Revistă Teologică de la noi, de la Sibiu . M-a bucurat enorm reacţia pozitivă a studenţilor noştri când, în cadrul orelor de seminar, le-am citit din ele. Frumuseţea lor, aproape Hrisostomică, este un îndemn pentru definitivarea unei ediţii cât mai ample. Între timp, ca să mă odihnesc, am reluat citirea vieţii Sfântului Benedict de Nursia. Când, în 2001, participând la un Congres teologic organizat de Fondacio International la Bruxelles, mi s-a oferit, ca dar de la organizatori, un drum la Chevtogne – abaţia benedictină care de la 1909 propune cea mai interesantă articulare liturgică a ecumenismului fără ifose, sediul distinsei reviste Irenikon –, simplitatea vieţii părinţilor de acolo m-a frapat şi bucurat deopotrivă. Desigur că cititsem, ca orice student bun, despre Benedict de Nursia, dar trecusem informaţia la „aproape necesară”. Ascultându-i pe părinţii de acolo cât de bine ştiau cum stau lucrurile în Ortodoxie, m-am ruşinat. Mai ales că descoperisem că Regula bunului călugăr Benedict nu se tradusese în româneşte. Mânat de un soi de jenă, mi-am cumpărat cea mai ieftină ediţie din raft şi am plecat spre casă. Cu teama în sân că nu trebuie să vorbesc prea mult despre Sfântul Benedict, că ţine mai mult de catolicism. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pomenit de Părintele Cleopa şi mai ales când i-am aflat Acatistul în Acatistierul la Sărbători şi Sfinţi deosebiţi . Apoi, descoperind date în plus, mi-am dat seama cât de tributar sunt şcolirii fără duh şi adevăr. Descoperind o ediţie populară a Dialogurilor Sfântului Grigorie, am citit viaţa acestui binecuvântat monah. Postul Paştelui din acest an, 2008, l-am dedicat acestei bucuroase munci, aducându-l la lumină dinaintea cititorului român.
Când am păşit, primăvara aceasta, în bisericuţa rusească de la Chevtogne, purtam în bagajul meu de pelerin această smerită traducere, ca să-mi spăl ruşinea de altă dată.

CINE ESTE SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE, DIALOGUL

Sfântul Grigorie cel Mare (cca. 540-604) s-a născut la Roma, cetatea eternă, din părinţi patricieni , fiind fiul unui distins senator din cercul Anicienilor (Gens Anicia), familie cu numeroase implicaţii în politica bisericească . Despre familie ştim că, alături de părinţi, cele trei surori duceau o viaţă aproape monahală. Spunem aproape monahală pentru că, la acea dată, Regula Sfântului Benedict nu fusese acceptată ca fundament al vieţii de obşte, monahismul fiind mai mult un mod de viaţă. Numele grecesc al copilului de senator îi duce cu gândul pe unii exegeţi la faptul că întreaga cultură elenistică se afla la mare preţuire în ambientul familiei. Grigorie a fost educat în climatul renaşterii culturale promovate şi în Occident, mai ales în Italia, de pragmatica sanctio a lui Justinian, fiind deosebit de bine pregătit în studiul gramaticii, al dialecticii şi retoricii , ştiinţe pe care le va preda şi concitadinilor săi. Poate şi de aceea avea să devină, către 573 d.Hr., praefectus urbi, iar mai apoi apocrisarius, ambasador la Constantinopol (nunţiu apostolic), de către papa Pelagius al II-lea (578-590), după ce papa Bendict I (574-578) îl scosese din viaţa monahală de la mănăstirea Sant’ Andrea sul Cielo, unde era deja abate, şi îl hirotonise diacon. Era o perioadă de conflict deschis între scaunul Patriarhal de la Constantinopol, ridicat de către Sf. Ioan Postitorul (582-595) la rangul de Patriarhie Ecumenică, şi scaunul Romei, acolo unde acest act ridicase obiecţii ample din partea lui Pelagius II.
Întors la Roma, Grigorie şi-a reluat viaţa de mănăstire la care este obligat să renunţe o dată cu chemarea sa la scaunul roman, după moartea lui Pelagius de ciumă. 3 septembrie 590 este data de la care Dumnezeu i-a îngăduit să-şi lege pe veşnicie numele său de cel al Romei creştine. Sunt multe de scris despre admirabilul păstor, de la îngrijirea bolnavilor de ciumă şi intervenţia în contextul unei foamete cumplite, urmare a unei inundaţii fără precedent prin revărsarea Tibrului în Roma – semn al depărtării de Dumnezeu a poporului – până la organizarea patrimoniului bisericii şi a acţiunilor sale de plitică ecclesială, strălucind în reorientarea politicii pontificale către ţinuturile barbare, mai ales către regatul francilor .
Ceea ce trebuie reţinut din efortul papei Grigorie este că, în permanenţă, acesta a racordat pastoraţia sa la două valori perene: Dumnezeu Cel Viu şi Evanghelia Sa. Poporul roman, parte integrantă a poporului creştin binecredincios, este văzut de către păstorul său drept principalul subiect al pastoralei. Patrimoniul Bisericii nu este altceva decât patrimoniul săracilor, beneficiari ai unor proiecte pastorale de excepţie. Papa Grigorie s-a angajat cu toată fiinţa în îndeplinirea misiunii sale, până la moarte, survenită la 12 martie 604. Istoricii Patrologiei consemnează: „Viaţa lui a fost un drum anevoios şi dureros, drumul unui mistic costrâns să facă faţă problemelor secolului, asaltat de chinuri morale şi suferinţe fizice. Deseori bolnav, el vorbeşte despre bolile lui cu simplitate în numeroase scrisori şi chiar în public, în predicile ţinute în faţa poporului. Faima sa, nu numai cea de scriitor, ci şi cea de om politic, şi mai ales faima de sfânt şi de organizator al acţiunilor de binefacere ale Bisericii în folosul celor loviţi de soartă e dovedită de faptul că imediat după moarte au circulat biografii şi că a fost considerat unul dintre cei patru mari învăţaţi ai Occidentului. De o crucială importanţă pentru istoria civilizaţiei occidentale a fost evanghelizarea Angliei, iniţiată de el ”. Poate părea puţin, dar asemănarea lui cu Sfântul Ioan Gură de Aur ori Sfântul Vasile cel Mare de către exegeţii ortodocşi ai vieţii sale nu este mai puţin importantă. Dialogurile, care i-au dat supranumele, merită a fi oricând comparate cu scrierile Sfinţilor amintiţi.
OPERA SFÂNTULUI GRIGORIE, CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA DIALOGURILOR

Unul dintre cei mai mari exegeţi ai scrierilor gregoriene, Vicenzo Recchia – cel care a şi dat cele patru tomuri ale Epistolelor Sfântului, Registrum Epistularum, un număr de 848 de epistole, mare parte pastorale – oferă una dintre cele mai exaustive bibliografii asupra subiectului în vol. V al ediţiei sale, cu adevărat complete , insistând asupra imposibilităţii epuizării cercetării textelor Sfântului. De altfel, trebuie ştiut de către cititorul român că există o Bibliografie a operei Sfântului, numită după autorul ei Bibliografia Godding , care consemnează 2608 titluri, contorizate pe perioada anilor 1890-1989. Şi deja au trecut încă aproape 20 de ani. Relatăm aceste date pentru a sublinia marele continent euhologic şi exegetic pe care-l descoperă scrisul Părintelui roman teologului de astăzi. Nu vrem să intrăm în amănunte care ar diminua din caracterul voit popular al lucrării noastre de traducător. Trebuie amintit că A. von Harnack, duşmanul realismului dumnezeiesc, făuritorul şcolii mitologice germane, a inventat şi un termen prin care să exprime subaprecierea operei gregoriene: Vulgarkatholizismus, catolicism vulgar, în sensul de catolicism pentru vulg, pentru oamenii simpli . Dar este bine de subliniat că opera Sfântului Părinte consemnează un stil inconfundabil, simplu, direct, dialogic inclusiv în omilii. Că a fost apreciat ne dovedeşte cercetarea unui francez, R. Etaix, care, căutând să realizeze un corpus unitar al Omiliilor sale, consemnează că a avut de cercetat mai mult de 400 de codici ori fragmente de manuscrise , mare parte fiind socotite de către biserică modele omiletice, cuprinse de aceea în Ghiduri Omiletice (Omeliare) . Care sunt principalele scrieri, afară de Epistolele sale deja amintite? Tratate morale despre Iov- Moralia in Job, scrisă la Constantinopol (35 de cărţi), Omiliile despre Evanghelii – Homiliae in Evangelia (40 de omilii), Omiliile despre Iezechiel – Homiliae in Ezechielem (20 de omilii), precum şi fragmente din Comentariul la prima carte a Regilor – In librum primum Regum expositiones (redactat de monahul Claudiu) şi din Comentariul la Cântarea Cântărilor – Expositio in Cantica Canticorum (fragmente reduse). Lor se adaugă Regula Pastorală – Regula Pastoralis şi corpus-urile liturgice, amintite deja de noi, Sacramentarium Gregorianum şi Antiphonarius Missae.
Dar poate că cea mai minunată lucrare a sa este cea numită Dialogi de vita at miraculis patrum italicorum sau, pe scurt, Dialogurile. Construite pe principul pedagogic al lecţiei dialogice, de unde şi numele, Dialogurile gregoriene prezintă, într-un stil precis şi limpede, accesibil şi încurajator pentru credinciosul de rând, viaţa unora dintre personajele cele mai remarcabile dintre cele pe care evlavia populară le propunea deja venerării. Poate că pornind de la modelul pedagogic augustinian, care scrisese tratatul Despre catehizarea celor simpli – De catechizandis rudibus , sfântul păstor de suflete a dăruit aceste dialoguri cunoaşterii celor simpli, după ce oferise clerului lucrarea Regulilor Pastorale. O făcea în stilul consacrat al istoricilor vremii, după unii mai ales Historia Philothea (Istoria religioasă) a lui Teodoret al Cyrului, mai ales pornindu-se de la analogia prin care Teodoret scria vieţile Părinţilor Siriei, iar Grigorie vieţile Părinţilor italici. Cert este că o epistolă din 593, adresată lui Maximian de Siracusa de către Grigorie, consemna cererea acestuia ca acela să-i procure povestiri hagiografe, fără îndoială izvor primar al operei sale. De prin acea perioadă durează nu doar preocupările ci, credem noi, şi redactarea operei sale. Sfântul dialoghează cu un ucenic, Petru, un soi de avocat al celor simpli, care pune uneori întrebări de-a dreptul stânjenitoare pentru ceea ce am aştepta astăzi de la un convorbitor. Cert este că mare parte din întrebările deschizătoare de teme de dialog – dispreţuite mai ales de cercetătorii francezi ai Dialogurilor, care au socotit mereu ca pe un mare semn de întrebare capacităţile de credinţă ale lui Petru – au fost reluate inclusiv de societatea românească post-comunistă. Cred că ele sunt reverberaţii ale oricărui suflet curat care caută lămurire, care nu întreabă doar de dragul interogării, ci mai ales de dragul lămuririi unora dintre aspectele vieţii în Hristos a minunatelor personaje ale dialogurilor. Dacă, în genere, în această lucrare avem de a face cu o operă neunitară, structurată mai mult după nevoile pastoralei catehumenale decât după normele de editare specifice vremii, remarcăm că a II-a parte a Dialogurilor gregoriene se subscrie, unitar şi limpede, prezentării vieţii Sfântului Benedict de Nursia. Veţi vedea că, în mare parte, textul este limpezit pedagogic de către Grigorie cel Mare şi orientat spre temele mari legate de mărturia creştină, teologică şi morală a sfântului monah, parte dintre cele consemnate de el provenind din surse contemporane Părintelui Benedict. Că ele au prins la publicul popular ne-o dovedeşte grabnica lor traducere în limba greacă (sub pontificatul lui Zaharia, 741-752), precum şi traducerea lor în arabă şi saxonă, limbile unor noi culturi, topite deja în creuzetul Europei de astăzi.
Impresionant pentru cititorul de astăzi, grăbit în exegeze superficiale, este stilul spontan şi graţios – cu mult peste Dialogurile lui Suplicius Severus, pe care alţi exegeţi le cred a fi sursă scrierii gregoriene –, stil în care Sfântul a eludat voit acurateţea lingvistică, ritmul fiind cel al unei povestiri populare. Insistăm asupra acestui aspect astăzi, când, chemaţi să dăm creştinilor lecturi de bucurie, ne pierdem deseori în stiluri alambicate, silind teologia să se rupă de limba poporului, construind idiomuri teologice cu vehemenţa în care juriştii ori medicii produc o limbă pe care nici ei n-o mai pot stăpâni.
Despre stilul său este vrednic de reţinut un cuvânt dintr-o sentinţă a sa celebră, din prefaţa Tratatelor despre Iov, dedicată lui Leandru de Sevilla: „consider că nu este deloc un lucru de laudă să sileşti cuvintele oracolului lui Dumnezeu să se supună regulilor lui Donatus” , Donatus fiind un faimos grămătic de secolul al IV-lea. Prin aceasta însă, nu înseamnă că Grigorie acceptă barbarisme în limbă ori alte reguli de confuzionare a limbii sale latine. Curată şi uşor traductibilă astăzi, latina sa poartă efigiile patriciene ale genezei sale culturale, dar şi pecetea tainelor lui Dumnezeu, în care-şi caută mântuirea. Mistic şi ascet, Grigorie este încântat de personajul său, îl creşte şi-l face aliat în creşterea altor creştini. Respingând regulile impuse de Cassiodor, Sfântul caută să menţină limba credinţei la îndemâna credincioşilor. Nu-i greu de închipuit cu cât drag primeau aceştia cuvintele sale, efortul traducerii fiindu-ne mult diminuat de uimirea ce străbate din reacţiile lui Petru, omul-eseu care însoţeşte opera gregoriană a Dialogurilor.
O ultimă consemnare înainte de a trece la lectura traducerii noastre. Ea s-a realizat după ediţiile Dialogurilor realizate în colecţia Sources Chretienne, 260, în 1979, Ed. A. de Vogue; 265, 1980, A. de Vogue şi P. Antin. Pentru limba italiană am utilizat ediţia realizată de Părinţii bendictini de la Abaţia din Subiaco (coll. Spiritualita nei secoli, Citta Nuova Editrice). Pentru informaţii mai ample asupra textelor şi ediţiilor privind pe Sfântul Benedict de Nursia, a se vedea www.ora-et-labora.net.
Se poate spune aşadar că prin munca sa asiduă şi prin exegeza propusă, Sfântul Grigorie a făcut posibilă trecerea misiunii bisericii în avanpostul cultural al Evului Mediu. Ca o răsplată din cer, prima istorisire a vieţii sale a fost realizată, la finele sec. IX, de către istoricul longobard Paul Diaconul , monah în abaţia ctitorită de Sfântul Cuvios Benedict de Nursia, pe culmile de la Monte Cassino. La 1606, moaştele sale au fost strămutate în Capela Clementină a Catedralei San Pietro din Vatican , unde se bucură deopotrivă de venerarea adusă şi de credincioşii catolici şi de pelerinii creştin ortodocşi.

Pr. Constantin Necula
31 mai / 1 iunie 2008