CrestinOrtodox 27-10-2014

Editura Bizantină reuşeşte să publice încă o carte a părintelui Simeon Kraiopoulos, din numeroasele care au apărut în limba greacă şi care se bucură de mult succes printre credincioşi. O facem cu conştiinţa că oferim un nepreţuit ajutor celor ce doresc să se adâncească în cunoaşterea propriului suflet şi să se aşeze pe calea cea adevărată a vieţuirii.

Părintele Simeon Kraiopoulos se dovedeşte a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai sufletului omenesc în relaţia acestuia cu Dumnezeu. Cărţile sale cuceresc prin firescul abordării şi printr-un realism debordant. Părintele are un extraordinar spirit de observaţie, observă lucruri pe care ceilalţi nu le văd, deşi sunt la vedere. Părintele are darul descoperirii adevărurilor, realităţilor, nu speculează, nu face construcţii logice care se pot dărâma datorită unei singur punct greşit. Atunci când le citeşti, te minunezi cum de nu le vedeai şi tu până atunci. Şi nu le vedem, de cele mai multe ori, tocmai pentru că ele sunt prea la vedere, suntem prea obişnuiţi cu ele, pentru că le vedem şi le auzim toată ziua. In plus, are un extraordinar simţ al esenţialului, al lucrurilor fundamentale şi al ierarhiei lor. Cei mai mulţi dintre noi, deşi bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai sincere dorinţe şi sentimente, ne pierdem în secundar, în lucruri mărunte, în mulţimea grijilor cotidiene şi pierdem din vedere perspectiva ce ne deschide vederea spre capătul drumului, calea care ne conduce la aşezarea în adevărul existenţei.

Şi în această nouă carte a sa, intitulată sugestiv In pustiul lumii, Părintele Simeon ne cucereşte cu forţa cuvântului său plin nu atât de informaţie, cât de duh şi de putere. Părintele este foarte prezent în cuvântul său. Discursul său este unul foarte personal, foarte asumat. Lucrurile pe care le spune le are la inimă, îl frământă, îl consumă. Dialogul său este unul viu, personal, iubitor.

In această carte Părintele Simeon insistă foarte mult asupra problemei înţelegerii realităţii. In vizorul Părintelui suntem noi, creştinii ortodocşi, care ne străduim, în neputinţa noastră, să pătrundem adevărul lucrurilor şi să ne aşezăm în vieţuirea adevărată. Părintele revine în multe din paginile cărţii asupra riscului amăgirii în înţelegerea lucrurilor, şi mai ales în înţelegerea lui Dumnezeu şi a raportării noastre la El, a atitudinilor şi gesturilor care dau conţinut relaţiei noastre personale cu Dumnezeu. „Chiar şi lucrurile cele bune, chiar şi lucrurile cele mai sfinte şi cele mai bune gânduri sau cunoştinţe pot fi rău folosite', spune Părintele. Se întâmplă de multe ori să ne amăgim că suntem pe calea cea bună, că vedem şi înţelegem corect lucrurile, că starea noastră sufletească este bună, este cea corectă. Analizele foarte pertinente ale Părintelui Simeon ne demonstrează foarte convingător că ne amăgim, cultivând imagini care ne convin, care ne satisfac, care ne dau dreptate. Ne demonstrează cu simplitate, dar foarte stăruitor, că omul este supus ispitei de a-şi construi propriul dumnezeu, cu mintea şi cu sufletul său, sau propria imagine despre Dumnezeu, evident convenabilă sieşi, care să-l justifice în atitudinile sale faţă de viaţă, faţă de semeni, faţă de lume şi faţă de Dumnezeu însuşi.

Părintele Simeon recuperează şi articulează cu tărie în cuvântul său nevoia ca omul să-şi pună limite înţelegerii sale, să-şi limiteze straşnic dimensiunile convingerilor sale şi mai ales ale încrederii sale în justa înţelegere a lucrurilor. De aceea pledoaria dânsului este în direcţia recuperării de către creştin a stării reale de pocăinţă, de smerită cugetare, de micşorare a sinelui până la a se aşeza în urma tuturor şi mai ales până la a se aşeza desăvârşit deşertat de sine şi de ambiţiile sale în faţa lui Dumnezeu. Cine sunt eu să cred şi să mă pronunţ în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi pe cele dumnezeieşti!? La fel de insistent este Părintele Simeon în a arăta că omul care nu luptă împotriva egoismului, a părerii de sine, va sfârşi prin a zădărnici şi cele mai creştineşti fapte şi atitudini. Iată ce spune la un moment dat: „Omul este făcut ca să se îndumnezeiascâ. Până când va ajunge să găsească acest drum, însă, trebuie să treacă prin multe. Şi îl va găsi, atunci când se va lăsa în voia Domnului, ca El să-l îndumnezeiascâ. Atunci când omul poartă,această luptă sprijinindu-se pe propriile lui abilităţi, când spune «da, am defecte, îmi lipsesc talanţii, dar eu voi depăşi toate acestea», e o luptă zadarnică, o luptă care nu numai că nu foloseşte, dar strică?
Cartea de faţă a Părintelui Simeon este, ca toate celelalte ale dânsului, alcătuită din transcrierea şi uşoara prelucrare a cuvântărilor sale ţinute, fie la Dumnezeiasca Liturghie, fie la slujbele de priveghere, fie la întâlniri organizate special cu tinerii, studenţii sau credincioşii de toate categoriile. De data aceasta Părintele pleacă de la unele texte biblice, din Sfintele Evanghelii sau din Epistolele Noului Testament. Părintele Simeon are un adânc înţeles al Sfintelor Scripturi, unul foarte funcţional articulat vieţii ca atare, vieţii creştinilor ca Biserică. Părintele insistă mult asupra nevoii de a vorbi despre lucrurile ce alcătuiesc viaţa noastră cu Dumnezeu. Personal, aveam convingerea că vremurile noastre sunt mai curând vremuri în care tragem folos din tăcere. Părintele Simeon m-a convins cu argumente foarte simple, dar de necontestat, că este mult folos din a reveni la nesfârşit asupra lucrurilor dumnezeieşti, bisericeşti, creştineşti, asupra Sfintelor Scripturi: „Se întâmplă ceva asemenea lucrului pe care îl făceau oamenii de demult... Atunci când voiau să netezească o piatră sau să şlefuiască o marmură, le frecau de altă piatră. Şi iar şi iar, şi ieri şi azi şi mâine, şi din nou, până când piatra sau marmura devenea netedă de la atâta frecuş. Se pare că în zilele noastre oamenii sunt mai insensibili şi ascultă, ascultă — oare cum reuşesc asta? — cele ale lui Dumnezeu, însă sufletul lor este acoperit cu un acoperământ gros, cu un acoperământ tare, aş spune, şi cuvintele lui Dumnezeu nu mai ajung înlăuntrul lor. Şi atunci de asta este nevoie: să spunem lucrurile şi iarăşi să le spunem, iar şi iar şi iar/"

Lucrul de căpătâi asupra căruia revine Părintele Simeon în această carte este acela al lepădării de sine şi al urmării lui Hristos. Ceea ce se cere omului nu este să frământe cu mintea lui prea mult, să nădăjduiască în strădaniile lui, oricâte vor fi fiind, ci tocmai să iasă din captivitatea propriei sale minţi, din nădăjduirea în propriile sale puteri şi eforturi, din propria sa judecată, din propriile sale criterii, şi să meargă după Hristos, să se aşeze în ceata celor care merg după El, Ii urmează Lui. Omul nu va reuşi să se îmbunătăţească singur. Gestul esenţial pe care trebuie să-l facă este tocmai acela de a părăsi iluzia că poate să facă el ceva pentru sine şi de a se încredinţa lui Hristos, aşa cum este, păcătos, căzut, neputincios, slăbănog. Să spună: Doamne, vin şi eu după Tine. Răspund chemării Tale care a zis: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Acesta este un lucru vital, care scapă de cele mai multe ori credincioşilor devotaţi, râvnitori. Aceştia suportă riscul construirii unei bune păreri despre sine şi al nădăjduirii în ei înşişi, transformându-l pe Dumnezeu doar într-un reper exterior.

Noi, ostenitorii Editurii Bizantine, ne bucurăm să vă oferim încă o carte a Părintelui Simeon, mai întâi celor care l-aţi descoperit deja şi l-aţi îndrăgit pe Părintele şi v-aţi folosit de cărţile sale, apoi şi celor care nu l-au descoperit încă. Ne rugăm Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să-i dăruiască Părintelui sănătate şi sfârşit bun, iar dânsului îi cerem să ne pomenească în rugăciunile sale.

Preot Constantin COMAN