Tudor Rosu 19-05-2015

Fiecare relaţie are nevoie de reînviorare. Iubirea se răceşte uşor, sufletul se poate urâţi, cuvântul devine formal, fără să piardă niciodată contactul cu realitatea, eşti distrat şi pierzi ceea ce ai nevoie pentru a ajunge la experienţa unică a IUBIRII.

Şi legătura cu Dumnezeu? Şi cu prietenii Lui, cu sfinţii? Vă numesc prieteni, ne spune El însuşi. Veniţi să vă dau comoara pe care nu v-o poate lua nimeni.

Din copilărie eu L-am iubit pe Dumnezeu, apoi iubirea faţă de El a devenit o obişnuinţă. Rugăciunea - cererea iubitoare - de multe ori a fost o rostire formală. Insă întotdeauna mi-am dorit prietenia Lui. întreaga noastră familie o dorea.

Participarea la viaţa liturgică, la cultul divin din parohie, atitudinea faţă de problemele cotidiene, comunicarea cu aproapele nostru, sprijinirea lui arătau acest lucru: era ceva natural pentru familia noastră să credem; nu puteam să trăim altfel; şi acest lucru a determinat un comportament special. Acesta era un lucru foarte potrivit pentru Vasile. Darurile lui naturale le punea în valoare în spaţiul credinţei, adică le nuanţa prin comportamentul lui în biserică.

Respectul - faţă de toţi - era însoţit de un zâmbet moderat, ajutorul lui era autentic şi discret, cuvântul lui era simplu şi matur, fără exagerare, fără vreo aroganţă, fără nicio tendinţă ostentativă şi de autoafirmare, nicio şmecherie. Căci, aşa precum a scris el însuşi în timpul suferinţei sale, doar luptătorii veritabili sunt inteligenţi, adevăraţi. Aş adăuga că inteligenţi sunt cei care fără bătăi de tobe schimbă modul în care noi vedem lumea şi pe semenul nostru, cum vedem viaţa şi moartea... Acest comportament al lui Vasile nu era înţeles întotdeauna de cunoscuţii de vârsta lui, de copiii pe care vremea plină de indiferenţă faţă de ceea ce este cu adevărat valoros îi transformă în ceva ce nu li se potriveşte, îi face să refuze omenia şi le perverteşte adevărata lor identitate. Desigur, aş spune fără ezitare, că foarte puţini copii împărtăşeau şi înţelegeau această atitudine. Este un lucru mare şi greu să stai contra curentului, este nevoie de curaj, nu de sfială. Prefer să refuz o prietenie care mă strică, să nu merg pe un drum care nu mi se potriveşte, prefer chiar şi să rămân singur, spunea Vasile.

Şi în această izolare el şi-a dezvoltat tot ceea ce l-a sprijinit în ceasurile de mare încercare, atunci când sunt probate toate rezistenţele noastre sufleteşti şi trupeşti, toate convingerile şi teoriile noastre. Astăzi, ziua în care scriu, este 29 iunie. Este ziua de naştere a lui Vasile. Zi în care omul începe să atingă lumea şi cele ale lumii. Să atingă şi să cunoască, de fapt doar puţin, chipul propriei noastre vieţi. Sună telefonul. Inştiinţare: Au ieşit rezultatele. Marţi începeţi tratamentul. Hm! Incepem. Oare spre ce destinaţie ne îndreptăm? Sunt zile de marţi dureroase, dimineţi şi ore dureroase. Este supliciul pregătirii, simţind în primul rând lipsa de experienţă a începătorului.

Diferenţa, atunci când dobândeşti experienţă, este că ajungi să cunoşti mişcările, cu ce ai de-a face, ai stăpânirea de sine de a face faţă la ceea ce se întâmplă, cel puţin în exterior.

Dintre noi toţi, cine îl va ajuta pe Vasile să înţeleagă? Cine îl va ajuta să se descurce în această situaţie? Cine îl va ţine de mână cu tărie, cine îl va ajuta să păşească cu fermitate? Cine va aduna lacrimile de agonie şi de durere care vor urma? Cine îl va ţine în braţe, fără să se teamă că îl va trăda inima care îi bate, de emoţie, cu putere? Linişteşte-te, zic, inimioara mea! Vei face faţă la ceea ce va veni, de fiecare dată. Linişteşte-te!

Şi încep tratamentele! în aşteptarea lor, într-unui dintre saloanele spitalului aflat lângă lift, stau jos împreună cu Vasile. Aşteptăm să se încheie procedurile pentru internare.

Simt o greutate în picioare. Soarele scaldă încăperea. Este ziua de 4 octombrie. în lumina soarelui toate sunt clare. Cancerul este evident. Este clar că tratamentele nu îl vor ţine pe loc. Camera 218! Ce coincidenţă tragică! Din aceeaşi cameră, de pe acelaşi pat va pleca Vasile la Domnul, peste aproximativ 11 luni.

Ne aranjăm lucrurile. Ne străduim. Suntem toţi prezenţi. Zâmbim. Mă sperie hainele albe, perfuziile, planşele lipsite de gust de pe pereţi. însă ne vom adapta.

Nu există icoane pe pereţi; sub perna lui Vasile punem o Cruce şi pe un prieten de-al nostru, Sfântul Luca al Crimeii, doctorul. Poate că Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi îl va vindeca, în mod neaşteptat, pe micuţul nostru. Are numai 18 ani. Nu este păcat să îşi piardă viaţa? înaintea internării - în cele câteva zile care au fost între biopsie şi prima şedinţă de chimioterapie - am făcut un pelerinaj şi am urcat la Sfânta Mănăstire Sagmata. îmi amintesc că în mod spontan l-am prins de mână pe un monah tânăr şi i-am spus: Omeneşte vorbind, Vasile este condamnat la moarte. M-a privit cu blândeţe, dar şi cu nelinişte. Nu putea să îmi spună nimic. M-am gândit că auzise până atunci multe istorisiri despre durere. Nu era nevoie să intru în amănunte. încă un nume va fi adăugat la rugăciunile pe care el le face cu metanierul.

Mă emoţionează gândul acesta, cât de mult mă emoţionează! Multe rugăciuni cu metanierul au fost făcute pentru copilul meu. Marelui Dumnezeu şi Tată, Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu li s-a adresat multă rugăciune fierbinte pentru Vasile. Roadele acestei lucrări şi ale acestei rugăciuni s-au văzut în turnura pe care a luat-o drumul nostru, în puterea neaşteptată, în atitudinea copilului nostru, în cealaltă nădejde care a răsărit, în celălalt mod de înţelegere a vieţii, pe care desigur lumea nu poate să îl înţeleagă, vătămându-se astfel pe sine însăşi. Mulţi cred că această atitudine este un gând de consolare ca să ne păcălim pe noi înşine, să nu înnebunim de durere. Greşit! Nu este de ajuns gândirea ca să nu înnebuneşti. Trebuie să ai o certitudine şi o pregustare a celuilalt mod de viaţă.

De noi se apropie o asistentă cu un chestionar. Sunt întrebări care se referă la posibile boli din trecut, la ereditate, la situaţia economică a familiei etc. Aceeaşi asistentă va fi cea care tocmai va intra în tură când Vasile va pleca şi va fi prezentă când doctorul va constata decesul şi va deconecta aparatele.

Incercăm să cercetăm locul, să îl cunoaştem, de vreme ce vom merge prin el aşa de mult timp. Prietenii, rudele, oameni,i apropiaţi de noi încearcă să găsească un cuvânt de sprijin, să ne umple de nădejde, de siguranţă, în privinţa însănătoşirii lui Vasile şi că Dumnezeu va face ceva pentru el: nu mă îndoiesc că Dumnezeu va face ceva, nu ştiu însă ce anume va face; instinctul meu îmi spune altceva decât îmi spun ei.

Vasile este uneori destins, alteori enervat din cauza multor vizite pe care le primeşte. Şi medicamentul însuşi provoacă o stare de nervozitate. Medicamentul se scurge încet în venă; învăţăm să îi reglăm curgerea, să numărăm picăturile... cred că le aud cum curg, aşa cum aud bătaia inimii mele...

Lângă patul lui Vasile se află cel al unui tânăr, în vârstă de aproximativ 30 de ani. însă el se va face bine. Părinţii lui sunt lângă el. Mama lui are teamă în privire. Doctorul a spus că acest cancer al lui este 98% vindecabil, însă este cancer, niciodată nu ştii. Corect. Este o gândire logică. Te temi să te bucuri. însă ai dreptul unei speranţe întemeiate... Dar în cazul nostru, nu poţi să te laşi în seama logicii. Dacă o faci, îţi vei pierde speranţa. Cât de mult aş vrea să fiu în locul acestei mame! însă nu sunt. Şi voi merge înainte cu tot ceea ce am. In locul în care se slujeşte durerea, voi cunoaşte mulţi oameni remarcabili, oameni care mă vor lua de mână, privindu-mă drept în ochi, fără să spună nimic, pentru că ei ştiau ce simt. Şi acesta era un ajutor tăcut, însă atât de puternic! M-a ajutat mult atitudinea lor. Cred că întrebarea Ce mai faci? este una dintre cele mai greu de răspuns. Pentru că ar trebui să spui ceea ce simţi, şi acest lucru cum se face? Ce cuvânt este capabil să exprime starea ta? Copilul meu nu are nevoie să îl întreb cum se simte. îl pri-vesc şi îmi ajunge ca să primesc un răspuns.

Doctorul chirurg este cel care ne înspăimântă. Ne cheamă în biroul lui ca să discutăm toate posibilităţile. Sunt posibilităţi care ne sperie. însă mai presus de toţi doctorii eşti Tu. Te cunosc altfel acum, în mod diferit, pe Tine Cel necunoscut în fiinţa Ta. Vreau ca Tu să îmi spui cum să îţi vorbesc. Sau probabil că nu. Nu este nevoie să îţi vorbesc mult.

Vino, Doamne, Doamne al meu, vino marea mea Iubire veşnică, vino la mine, ca să pot rezista! Să stau cum se cuvine în faţa Ta, în faţa durerii, în faţa bolii copilului meu, boală care este egală cu moartea. Hai să mă înveţi cum să înaintez în urcuşul pe care mi l-ai pregătit şi cum să nu fiu singură! Hai, Cel ce eşti bătaia inimii mele, Tovarăşul meu de drum, sensul existenţei mele pe această planetă, hai să îmi spui că toate au un sens! Hai şi arată-mi modul în care ne vei sprijini pe noi toţi, modul în care ne va creşte credinţa, ca să fie neclintită şi să nu se clatine nici din cauza durerii, nici a morţii, să nu se surpe în faţa unei speranţe deşarte, nici a perspectivei sfârşitului, dă-mi credinţa, care nu vine să întărească speranţa, aşteptarea minunii vindecării, ci cea care vine să se confrunte cu deformarea groaznică a trupului, pe care am simţit-o şi în trupul meu, deformarea durerii nemiloase şi a morţii! Cum este posibil să moară copilul meu? Cum pot să suport aceasta? Cum este posibilă această victorie a morţii? „Pe toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte" (Filipeni 4,13).

Te voi însoţi, copilul meu, te vom însoţi noi toţi, martori ai muceniciei tale, căci aşa cum spune Nicolae, tu îţi vei duce crucea. Nu mă amăgesc. Ştiu ce ne aşteaptă. Tu, Doamne, Care ai hotărât ca fiul meu să poarte această cruce, arată-i şi cum să o poarte! Pentru că pe această cale a păşit Vasile al nostru, cu felul lui rar de a fi. Iar această virtute care l-a caracterizat întotdeauna, fă-o să strălucească în ceasul când se va vădi măreţia ei, pentru că descoperă şi arată adevărata lui identitate. Cât de omenească a fost virtutea lui Vasile? Cât de adevărată a fost ea? în realitate ce fel de personalitate avea în sine copilul meu?

Doamne, Ţie îţi dăruiesc toate! în mod liber şi în cunoştinţă de cauză nu îţi voi cere nicio rezolvare anume, ca să nu îţi constrâng voia. Eu vin înaintea Ta aşa cum sunt, venim aşa cum suntem, nesârguincioşi şi neîndreptaţi, însă suntem ai Tăi: Vin degrabă la Tine, deschide-mi braţele Tale părinteşti!

Nopţile mi se par lungi. Rămâi singur cu umbrele, cu problema ta, cu perfuziile, cu respiraţiile adânci ale bolnavilor care dorm, cu un gând urât care creşte, cu paşii imperceptibili ai asistentelor, cu dispoziţia ta sufletească de a vrea să filosofezi, cu fiara durerii îmblânzită temporar. Trebuie să fiu atentă să nu se termine serul din perfuzie.

Inchid ochii; mi-e teamă să mă predau somnului dulce care vine pe la ora trei-patru dimineaţa, însă o fac. Până când lumina dulce de toamnă intră prin gemuleţul salonului. Se luminează de ziuă... Cu adevărat?

Ziua aduce întotdeauna speranţă. Mă trezesc. Am nevoie de cafea. Trebuie să mă obişnuiesc cu mişcarea de dimineaţă din secţia II Patologie, cu schimbarea de tură, cu noii bolnavi... Pacienţii vin unii după alţii, îi întâlneşti iar şi iar în aceleaşi cicluri, în repetarea schemelor de tratament; bolnavii răspund nevoie tale de a vedea chipuri care poartă aceeaşi cruce ca şi tine, de diferite mărimi, însă care merg toate pe aceeaşi cale.

După puţin timp vine familia. Chipurile noastre obosite ale tuturor sunt în aşteptarea unei veşti bune. Vizita obişnuită a doctorilor în saloane, consfătuiri, şedinţe, hotărâri legate de formele de tratament... aştepţi să îi întâlneşti ca din întâmplare sau să pândeşti momentul potrivit sau să le baţi discret la uşă, poate îţi vor spune ceva... Răbdarea este deja o victorie. Incep consfătuirile, comunicarea care nu este inutilă, ci e chiar o nevoie.

Comunicarea nu are legătură cu ceilalţi împre-ună-pătimitori; niciunul nu are tinereţea celor 18 primăveri ale lui Vasile al nostru. Experienţa este comună, este acelaşi itinerariu care nu îţi lasă loc să te gândeşti dacă e'ste nedrept că un om atât de tânăr suferă de o boală dureroasă şi mortală. Fiecare bolnav are greutatea lui şi, foarte probabil, disperarea lui.

Oamenii au nevoie de sprijin; desigur, spitalul are angajaţi pentru sprijinirea psihologică a bolnavilor şi a rudelor lor. Hm! Nimic nu este mai necesar ca o ureche deschisă, ca o inimă care suferă alături de tine, ca doi ochi care văd clar ce se întâmplă, dar şi dincolo de aceasta, nu există nimic mai bun decât credinţa la care m-am referit, pe de altă parte, nu credinţa care funcţionează ca un baston care bate sau ca o mângâiere care acoperă rana, lăsând-o însă necicatrizată, să sângereze pe ascuns şi periculos. Ci este credinţa care te îmbrăţişează, luptă cu frica şi o depăşeşte, pentru că iubirea depăşeşte, învinge frica. Fireşte, îl iubesc pe copilul meu. Imi repet în mod continuu mie însămi: Nu te teme, ci crede numai! însă este greu; copilul meu trebuie să înveţe bine propriile lui lecţii de viaţă... Aşa se întâmplă la facultăţile grele, la cursurile cu pretenţii avansate. După trei zile de mutări repetate, plecăm acasă. Suntem nerăbdători să ne întoarcem. Ne aşteaptă mediul nostru familial cunoscut, intim... Casa noastră... Cât este de importantă în viaţa noastră casa noastră! Cât de datori suntem să o construim să fie trainică şi solidă, ca să reziste la valurile furtunoase ale fiecărei zile!

Sunt uimită de sincronizarea şi de coordonarea membrilor familiei noastre! Sunt uimită cât de pregătiţi sunt toţi să îşi ţină în frâu sentimentele, să lupte cu teama, să îl sprijine pe Vasile al nostru, să facă faţă la ceea ce trebuie să facă. Cât de pregătiţi şi cât de dornici sunt să nu mărească greutatea, să o înfrunte cu puterea lor cea mai mare. în final numai aşa înţelegi ce arsenal deţii. înţelegi că nu este nevoie să spui nimic şi că dragostea, pe care ai investit-o, din punct de vedere sufletesc, deja lucrează.

Era nevoie să se întâmple aceasta? Pur şi simplu s-a întâmplat. Şi prietenii? Ii înţelegi pe prieteni, care se străduiesc să îşi revină din şocul lor iniţial şi nu ştiu ce să îţi spună... De aceşti prieteni avem nevoie: de cei care au plâns tăcut, împreună cu noi, au plâns pe ascuns ca să nu îi vedem, au venit lângă noi şi au purtat alături de noi durerea şi efortul drumului nostru. însă avem nevoie şi de acei mulţi cunoscuţi şi necunoscuţi pe care i-am întâlnit, mai ales rugându-se în faţa unor icoane, unde au încercat să obţină ajutorul Sfinţilor...

Nu, nu am fost singuri pe acest drum. Am avut alături de noi rudele şi pe oamenii care s-au rugat pentru noi, deşi trupeşte au fost departe. Am avut alături pe cei de care aveam nevoie. Gheorghia a intrat în mediul nostru familial după fiecare şedinţă de chimioterapie, căci ea a preluat sarcina efectuării injecţiilor care ridică nivelul de globule albe; ea a intrat în viaţa noastră cu bunătate şi cu implicare; ea însăşi gustase această mare durei pierzându-şi copilul cu câţiva ani în urmă.

Totul va fi bine; acelaşi cuvânt optimist care atunci când este însoţit de fermitate şi de politeţe are o influenţă mare asupra modului de gândire omului care suferă.

Efectele adverse au fost multe, grele, întâlnit pentru prima oară de noi, şi lui Vasile al nostru îi; era greu. Ne străduiam să i le alinăm cu medicamente, o pungă de medicamente care să ţină piept acestor preparate groaznice pentru chimioterapie, pe care, din câte ştiu, unii refuză să le primească.

Viaţa noastră de zi cu zi acasă s-a schimbat, s-a adaptat. Fiecare zi avea greutatea şi grija ei proprie. Fiecare zi era o nelinişte, dar şi o şansă. Nu mai era o repetare care bântuia timpul, era o şansă unică pe care nu ştiai dacă o vei avea iar. Nu te mai grăbeai să treacă timpul, ci insistai să ai parte de el, pentru că era preţios pentru tine; şi timpul îţi aluneca ca nisipul printre degete şi se scurgea ca apa care trece, dar nu dispare...

Apoi mai era şi locul meu de muncă. Acolo nu se putea schimba nimic, cel puţin la suprafaţă. Cerinţele erau aceleaşi, însă şi facilităţile erau multe, îmi amintesc cu recunoştinţă de directorul meu; îmi aduc aminte de înţelegerea pe care mi-a acordat-o în toate etapele acestui drum greu de străbătut, de acoperirea lipsurilor mele, de privirea lui tristă compătimitoare, de cuvântul lui optimist. îi mulţumesc. Nimic altceva. De altfel acest cuvânt are propria lui putere şi este atât de complex în redarea sentimentelor pe care le exprimă.

Tot mediul locului meu de muncă era unul susţinător, activ în mod tăcut, dar nu agasant, fără întrebări de prisos, priviri de milă, nelămuriri pline de sentimentalism, cuvinte de mângâiere spuse numai aşa ca să fie zise, ci o întărire discretă în urcuşul meu, adică probabil ceea ce noi numim sprijin.

Rugăciunea este cerere, mulţumire, răbdare, exerciţiu de curaj şi de aşteptare. Pierzi şi totuşi nu pierzi controlul. Şi îţi expui sufletul şi duhul într-o luptă fără rezultate pozitive şi fără câştiguri ori premii. Rugăciunea este o luptă fără început şi fără sfârşit. Te ţii de ceva şi continui. Şi apoi pe neaşteptate îi simţi adierea. Altfel cum ai putea să continui? Simţi duhul unei speranţe şi al unei stări diferite.

Izolez vocile una de alta ca să aud tot ceea ce are nevoie sufletul meu. El respinge uşor ceea ce este dăunător şi primeşte tot ceea ce îi aduce un cuvânt de mângâiere care are nuanţa răsăritului, aroma unei mărturii de care viaţa are nevoie pentru a continua să declare şi să arate Cunoaşterea şi Valoarea fiecărei zile. Margareta Sakellari