Pocainta este inceputul si conditia pentru o adevarata viata crestineasca. Primul cuvant al lui Hristos, cand a inceput sa predice, a fost: Pocaiti-va! (Matei 4, 17). Dar ce este pocainta? La intrebarile "Ce este pocainta?”, "De ce avem nevoie de ea?”, "Cum trebuie sa o practicam?”, Postul Mare are raspuns. Intr-adevar, este o scoala a pocaintei, la care orice crestin se cuvine sa participe in fiecare an, pentru a‑si adanci credinta, pentru a‑si reevalua si, daca este posibil, a‑si schimba viata. Este un minunat pelerinaj la sursele adevarate ale credintei ortodoxe - o redescoperire a caii ortodoxe in viata. Am nadejdea ca cititorul insusi poate descoperi pentru sine ca in aceasta lume nimic nu este mai frumos si mai profund, mai inspirat si mai aducator de inspiratie decat ceea ce Biserica, Mama noastra, descopera si ne ofera, in mod liber, odata cu intrarea in anotimpul binecuvantat al "primaverii Postului”.Protopresbiter Alexander Schmemann 

CUPRINS

Cuprins

Studiu introductiv                                                     7

Cuvant inainte                                                        19

Introducere. Postul: pasi spre inviere               21

I. Pregatirea pentru Post                                      35

1. Dorinta (Duminica lui Zaheu )                    35

2. Smerenia (Duminica Vamesului si a Fariseului)                                                      37

3. Intoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor)                                                        41

4. Infricosata Judecata (Duminica Lasatului sec de carne)                                                  45

5. Iertarea (Duminica Lasatului sec de branza)                                                           52

II.  Rugaciunea Postului                                        57

1. "Tristetea luminoasa"                                  57

2. Rugaciunea din Post a Sfantului Efrem Sirul                                                                62

3. Sfanta Scriptura                                            70

4. Triodul                                                          75

III.  Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite .. 81

1. Cele doua sensuri ale Sfintei Impartasanii                                                  81

2. Cele doua sensuri ale Postului                    87

3. Impartasirea de seara                                   93

4. Randuiala slujbei                                           97

IV. Calea Postului                                               108

1. Inceputul: Canonul cel Mare                    108

2. Sambetele Postului                                     114

3. Duminicile Postului                                   124

4. Injumatatirea Postului Mare - Sfanta Cruce                                                            129

5. Pe drumul catre Betania si Ierusalim... 134

V. Postul Mare in viata noastra                         145

1. „Tratandu-l cu seriozitate..."                    145

2. Participarea la slujbele Postului                 152

3. „.. .Numai cu post si cu rugaciune" . . . . 154

4. Un „mod de viata" in Postul Mare . . . . 164

Anexa. Sfintele Sfintilor                                      175

1. O intrebare urgenta si esentiala                175

2. „Religia nereligioasa"                                 180

3. De ce Taine?                                                182

4. Regula                                                          187

5. Decaderea: cauzele si motivatiile e i . . . . 190

6. Sensul impartasirii                                  196

7. Sensul pregatirii pentru impartasanie... 202

8. Spovedanie si impartasire                      208

9. O redescoperire totala                            218

Postul Mare

Postul Mare, asa cum il stim noi astazi, este rodul unui lung si complex proces de dezvoltare, ale carui aspecte n-au fost, toate, tratate in mod adecvat. Mai multe/intrebari au ramas fara raspuns si - nu doar in zona detaliilor de mana a doua - inca este mult de lucrat. Ceea ce urmeaza a fi expus este un scurt rezumat al unei dovezi esentiale.

Pare bine stabilit faptul ca, la mijlocul secolului al II-lea, Biserica nu cunostea decat o scurta perioada de post, inaintea comemorarii anuale a Pastilor, dar chiar si acest post era respectat in mod diferit, in zone diferite. Comentand pe tema controversei pascale, Sfantul Irineu de Lyon scrie ca respectiva controversa „nu este numai referitoare la ziua, dar si la felul de a posti; pentru ca unii cred ca ar trebui sa posteasca o zi, altii, doua, iar altii, mai multe zile; unii socotesc ziua respectiva ca 24 de ore, zi si noapte. Si aceasta variatie in tinerea postului nu s-a produs in zilele noastre, ci cu multa vreme inainte, pe cand traiau inaintasii nostri". Un secol mai tarziu, este evident ca postul pre-pascal se extinsese, cel putin in cateva regiuni, la o saptamana intreaga.

Astfel, in invatatura celor doisprezece Apostoli citim: „.. .de aceea vei posti in zilele Pastilor din a doua zi a saptamanii (adica luni) si te vei hrani numai cu paine, cu sare si apa pana in a cincea zi (adica joi)... insa vineri si sambata post deplin si nu vei gusta nimic."

„Apoi, exista, din pacate, un gol de informatii de trei sferturi de veac... inainte de cea mai timpurie informatie privind Postul de 40 de zile." Plecand de la aceasta informatie, care se regaseste oricum in Canonul 5 al Sinodului de la Niceea, „sentimentul nostru este ca Postul Mare nu este o inovatie recenta, ci este ceva cu care lumea crestina era obisnuita". Cand, unde si cum, deci, s-a dezvoltat postul pre-pascal de la doua la sase zile in Paresimi (40 de zile)? La aceasta intrebare primim doua raspunsuri diferite din partea liturgistilor. Potrivit unora, Postul Pastilor, in forma din zilele noastre, este rezultatul „fuziunii" dintre postul pre-pascal mentionat mai sus si un alt post, independent, la inceput, de perioada pascala si care comemora postul Mantuitorului in pustie, dupa Botez. Acest post nu era legat de Pasti, ci era pus in legatura cu Epifania, iar practicarea lui incepea cu 7 ianuarie. Fuziunea dintre cele doua s-a petrecut prin influenta institutiei catehumenilor si a practicii pregatirii lor pentru Botez inainte de Pasti. Altii, preocupati cu istoria liturgica, impartasesc opinia conform careia Paresimile sunt rezultatul unei extinderi progresive a postului pre-pascal, cu obarsia in legatura cu institutia catehumenatului. Personal, nu gasesc ca prima opinie ar fi una concludenta, cel putin in aplicarea ei generala, insa, inca o data, o concluzie evidenta lipseste pentru moment.

Oricum, in secolele al IV-lea si al V-lea, postul pre-pascal, numit Patruzecimea (Quadragesima, Tessaracosti), este clar o regula universal acceptata. Dar, nu mai departe de secolul al V-lea, o mare varietate de practici este atestata de istoricii bisericesti Socrate si Sozomen. „Postul inainte de Pasti, scria Socrate, este respectat in mod diferit, in locuri diferite. La Roma se posteste trei saptamani fara intrerupere, cu exceptia zilelor de sambata si duminica, in vreme ce in Illyricum, Grecia si Alexandria se posteste sase saptamani inainte de Pasti, perioada numita 40 de zile; dar altii incep sa posteasca cu sapte saptamani inainte de sarbatoare" (Socrate, Istoria Bisericeasca, 5, 22).

Mai tanarul contemporan al lui Socrate, Sozomen, ne da aceeasi informatie: „Asa-numitele 40 de zile inainte de Pasti, cand poporul posteste - unii le incep cu sase saptamani, si anume, cei din Illyricum si crestinii din Apus, Libia, Egipt si Palestina, iar altii, cu sapte saptamani, precum locuitorii din Constantinopol si imprejurimi... In timpul acestor sase saptamani sau mai mult, unii postesc trei saptamani cu intreruperi, altii, trei saptamani inchegate, inainte de praznic, iar altii - de exemplu, montanistii -, numai doua saptamani." Este clar ca aceste diferente erau cauzate de felul in care fiecare intelegea conceptul celor „40 de zile". Trebuie ele sa includa, pe de o parte, Saptamana Mare, despre care stim ca exista inainte sa fi aparut ideea de perioada pre-pascala de 40 de zile, si independent de aceasta? Si, pe de alta parte, sa includa sambetele si duminicile, pe care traditia unanima le privea ca zile in care nu se postea? La Ierusalim, conform faimosului jurnal de calatorie al pelerinei Egeria (27, l)4, Postul Pastilor includea Saptamana Mare, dar nu si zilele de sambata si duminica; astfel, Postul Pastilor era constituit din opt saptamani, fiecare incluzand cinci zile de post, ceea ce da exact 40 de zile de post aspru. Aici, cu alte cuvinte, termenul de „40 de zile" era inteles ca 40 de zile de post. Aceeasi practica este atestata de Epifanie, pentru Cipru, si de Sfantul Ioan Hrisostom, in 387, pentru Antiohia. Oricum, la Constantinopol, ca si in Egipt si in Apus, „40 de zile" insemna, in principal, o perioada de pregatire in timpul careia, practic, se postea cinci zile pe saptamana, insa, ca perioada liturgica, avea doua zile saptamanale euharistice. Intr-una din Scrisorile Festive, Sfantul Atanasie al Alexandriei vorbeste despre timpul Postului si postul din Saptamana Mare. De aceea, la Constantinopol, cele 40 de zile includeau sambetele si duminicile, dar excludeau nu numai Saptamana Mare, ci si Sambata lui Lazar si Duminica Stalparilor. In sfarsit, in Apus si in Egipt, Postul Pastilor includea atat Saptamana Mare, cat si zilele saptamanale euharistice, care dadeau un post chiar mai scurt. Aceste diferente au provocat, fara indoiala, mari controverse. Astfel, Saptamana Branzei, care, in Tipicul Bizantin, precede cele 40 de zile si formeaza un fel de a opta saptamana de post partial si cu anumite dispozitii liturgice specifice postului, pare sa isi aiba obarsia intr-un compromis facut cu monahii palestinieni, atasat saptamanii a opta din Postul lor si opusa practicii bizantine.

Inainte de cucerirea araba in Egipt si Siria si inainte ca aceste provincii sa-si piarda independenta bisericeasca fata de Constantinopol, stabilirea perioadei postului fusese realizata si generalizata. Aceasta lucrare a facut-o Bizantul, in care, dupa afirmatia lui G. Dix, „trebuie sa cautam adevaratele origini ale unui calendar universal".

In aceasta sinteza bizantina, totusi, formarea Postului Pastilor a continuat pentru o lunga perioada de timp, atat in ceea ce priveste organizarea ca timp, cat si in privinta randuielii liturgice, a regulii rugaciunii. Cu timpul, alte doua saptamani premergatoare Postului Pastilor au fost adaugate la Saptamana Branzei: Saptamana Fiului Risipitor, dezvoltata din Duminica Lasatului sec de carne, mentionata in secolul al IX-lea de Sfantul Teodor Studitul, si Saptamana Vamesului si a Fariseului, care s-a dezvoltat din polemica impotriva armenilor, fiind mentionata pentru prima data in secolul al VIII-lea. Cu privire la continutul liturgic al Postului Pastilor, un factor decisiv a fost reforma liturgica realizata, in secolul al IX-lea, de Manastirea Studion din Constantinopol, mai ales prin personalitatea Sfantului Teodor Studitul. La acea vreme, botezul adultilor si institutia catehumenatului aproape disparusera din viata Bisericii, si caracterul catehetic pre-baptismal al Postului Pastilor a fost inlocuit prin caracterul „penitential", de curatire. Acest nou accent a patruns in marea lucrare studita - Triodul pentru Postul Pastilor -, care a devenit terminus ad quem in dezvoltarea istorica a perioadei Postului Mare. Asadar, se poate afirma ca, in secolul al X-lea, cu mici exceptii de detaliu, Postul Mare dobandise forma sa actuala.