Patricia Sandu 26-05-2015

Acestea s-au petrecut demult. Seara, toată familia stătea pe cuptorul mare rusesc. Impreună cu noi, copiii, eram şase oameni. Afară era ger, viscol; în horn vâjâia vântul, iar pe cuptor era atât de bine şi de cald... Dacă doreai, te întindeai, dacă doreai - stăteai jos. Dar, pentru a ne vedea mai bine unul pe altul, aprindeam lampa de gaz cu sticlă sub formă de pară alungită. In colţul izbei, în locul cel mai vizibil, ardea candela în faţa icoanei. Totul era atât de plăcut, plin de bucurie, liniştit, domol. Unul împodobea un „palat împărătesc" din seminţe de dovleac, altul pur şi simplu le curăţa şi le mânca. Cu acestea se ocupau cei mici, iar cei mari croşetau dantelă, sortau lâna, puful. Noi atât de mult doream să atingem uşor cu mâinile puful de lână, să răsucim ghemotoacele-mingiuţe, dar nu aveam voie. Era nevoie de ele pentru ciorapi şi pentru mănuşile cu un singur deget. Cei mari răsuceau mingiuţe pentru noi din părul vacii, lucru care, de fapt, nu se cuvine. Se obţinea o mingiuţă bună şi moale şi care sărea precum cea de cauciuc. Iar văcuţei îi plăcea când o pieptănau. Iată aşa stăteam noi pe cuptor, dar nu tăceam. Mama rostea încetişor rugăciunea „împărate Ceresc..." Cu aceasta se începea orice lucru întotdeauna, pentru că se cheamă în ajutor Sfântul Duh. Apoi, pe rând, se spuneau poveşti: înfricoşătoare, comice, dar şi ca aceasta, despre băieţelul orb.

Acest băieţel s-a născut văzător, dar, odată, s-a îmbolnăvit grav şi a orbit.

La început, nimeni nu şi-a dat seama, deoarece era încă sugar şi se ţâra pe jos. Dar, când mama sa a aşezat lângă el un ghem de lână, atunci băieţelul a început să îl caute cu mânuţele şi nu l-a găsit.

S-au dus la medic, dar era prea târziu. Te obişnuieşti cu orice necaz, aşa că părinţii s-au obişnuit şi cu fiul orb.

Insă Domnul, atât de mult l-a înţelepţit, încât nu îţi dădeai seama imediat că este orb. Băiatul avea ochii curaţi, frumoşi, deschişi. Se mişca până la uşă fără băţ. Se ducea singur la fântână să ia apă pentru văcuţă. Atât de bine se înţelegeau unul pe altul, ca şi cum erau prieteni adevăraţi. El avea grijă ca ea să aibă aşternut: alegea cu grijă firul de fân ca să nu fie nici pietricele, nici ghemotoace de băligar. Şi o hrănea cu fân înmiresmat cu bobite de căpşune. Zorka mânca fân, iar băieţelul orb o mângâia. Văcuţa stătea culcată, iar el se aşeza lângă aceasta şi chiar adormea acolo. Zorka se întorcea, sufla şi îl încălzea. Când toţi erau deja adunaţi să cineze, mama îşi căuta fiul şi-l găsea întotdeauna aproape de Zorka. Intr-o zi, tata a anunţat: „O dăm pe Zorka pentru carne." Băieţelul orb a ieşit repede din casă. Mama a auzit că cineva plânge în şopron şi că îi povestea ceva cuiva. A ascultat, a privit şi acesta era fiul ei orb care îl ruga pe Dumnezeu ca tatăl să nu o dea pe Zorka pentru carne. Apoi a îmbrăţişat-o pe văcuţă pe după ceafă şi a început a plânge. Zorka înţelegea totul, dar nu putea spune nimic, iar din ochii ei mari cu gene lungi, lacrimile curgeau şiroi. Mama a văzut toate acestea, însă nu a zis nimic. După cină, tatăl a spus: „Deşi Zorka dă puţintel lapte pentru o familie atât de mare. Domnul ajută, ea ne aduce foloase şi laptele se va înmulţi." Toţi au fost bucuroşi, dar cel mai mult fiul orb.

Donisan Daniela 30-04-2015

Foarte frumoasa cartea.