Neopatristica - Carti.Crestinortodox.ro

Neopatristica

Fii primul care adauga o recenzie!
23,00Lei
In stoc

Nașterea lui Iisus Hristos e întâia premisă a cugetării creștine. Ea înseamnă înomenirea lui Dumnezeu cu scopul de a îndumnezei pe om. Întruparea din ieslea Betleemului în fața căreia îngenunchea smerită odată cu magii, suprema înțelepciune a lumii...

Descriere

Neopatristica

„Nașterea lui Iisus Hristos e întâia premisă a cugetării creștine. Ea înseamnă înomenirea lui Dumnezeu cu scopul de a îndumnezei pe om. Întruparea din ieslea Betleemului în fața căreia îngenunchea smerită odată cu magii, suprema înțelepciune a lumii vechi și, odată cu păstorii, veșnica naivitate a lumii simple, alcătuiește, astfel, argumentul fundamental, metafizic și fizic totdeodată al perfectibilității sufletului omenesc, perfectibilitate al cărui ultim termen se cufundă în divinitate. Ieslea Betleemului, care a legănat în noaptea de pomină perfecțiunea Dumnezeului-Om, e de atunci încoace Biserica creștină, creatoarea și administratoarea perfectibilității în mijlocul societății omenești. Creștinește, omenirea e înțeleasă ca fiind în fiecare clipă noul născut, chemat la viața desăvârșită prin Biserică, adică prin Iisus Hristos. Sunt chemați și sunt aleși. Câți sunt aleși din cei chemați, – aceasta atârnă de atitudinea omului față de Biserică, față de Iisus Hristos. Fiindcă omul e conceput liber să aleagă și să se lase ales. Atitudinea omului liber față de Biserică a determinat însuși creștinismul istoric, adică istoria Bisericii universale. Iisus cere umilință, adică lepădare de instinctele egoiste. Omul a venit la dânsul punând condiții: condițiile rațiunii omenești care de cele mai multe ori nu înseamnă decât teoretizarea instinctelor egoiste. Aceste condiții pe care rațiunea omenească a ținut să le impună lui Iisus Hristos se traduc istoricește în fragmentarea Bisericii creștine, care trebuie să fie unică și e totuși împărțită în specii și varietăți: în confesiuni și secte. Fărămițarea doctrinei unice a lui Hristos, înmlădierea ei după feluritele chipuri de înțelegere a popoarelor, înseamnă refuzul rațiunii omenești în fața umilinței cerute de Mântuitorul lumii. Când avântul descoperirilor științifice s-a transformat în formidabila întrecere în invențiuni a mașinismului modern, rațiunea omenească s-a îmbrăcat în orgoliu imperial și noua ei atitudine a însemnat negarea lui Iisus Hristos. A fost atunci o evadare a spiritului uman din Biserică și un refugiu al lui în uzină. Perfectibilitatea pe care o administra Biserica a fost înlocuită cu perfectibilitatea ce se fabrică în uzină. Ea însemna părăsirea sufletului în favoarea materiei. Civilizația veacului nostru, de o strălucire fără seamăn, e poate ultimul termen pe care l-a atins perfecționarea materiei în paguba desăvârșirii sufletești. Cel ce stăpânește mașina cea mai perfectă, nu e desigur omul cel mai bun în sensul creștin. El posedă un mijloc de captare a forțelor naturii și de subjugare a semenilor lui. De la patronul fabricii până la șoferul care ucide pe trecătorii nevinovați, el exercită o teroare asupra celorlalți și stârnește o dușmănoasă îndârjire. Apariția mașinii în viața modernă a intensificat până la nebunie conflictele dintre oameni, dintre clase și dintre popoare. Războiul mondial, fiul monstruos al mașinii nu e desigur și din nenorocire, ultimul născut al ei. El ne-a arătat însă întâia oară că unui maximum de perfecțiune mecanică îi corespunde un maximum de cruzime sufletească: rezultatul rațiunii omenești dezvoltate pe temeiul supremei negațiuni a lui Iisus Hristos. E spiritul uzinei care a înfrânt spiritul Bisericii și, ceva mai mult, a obligat feluritele biserici creștine să lupte unele împotriva altora. Nu se poate tăgădui, după război, o anumită reculegere a spiritului omenesc îngrozit de propriile isprăvi. Mașina se dovedește incapabilă să dea orientări sufletești. Perfecționarea lăuntrică a omului nu se poate fabrica în uzină. Convingerea aceasta își face drum. Brațele sângerate de piroanele necontenitei răstigniri, ale lui Iisus se întrezăresc, acolo sus, întinzând iertătoare binecuvântarea mântuirii, chemarea lângă ieslea Bisericii.”

„Organizarea internațională a ortodoxiei e totuși o necesitate unanim resimțită. Patriarhatul românesc poate să-și ia asupra-și rolul de inițiator. Ni s-a părut, pentru motive explicate la vremea lor, că acest suprem și pios deziderat s-ar putea preciza astfel: transformarea patriarhiei ecumenice, care azi e numai nominal ecumenică, întrʼo instituție internațională cu titular ales prin rotație din feluritele naționalități ortodoxe și sinod ecumenic – adică internațional. El va fi singurul organ autorizat prin care ortodoxia va lua contact cu celelalte confesiuni creștine.”

„Eu pledez pentru Biserica însăși. Socotesc că oricine își simte rădăcinile sufletești afundate în ființa misterioasă a neamului românesc are această elementară datorie. „Cine n-are popor n-are Dumnezeu” – zice Dostoiewski, cel mai adânc romancier al Bisericii Răsăritului. Nu poți pretinde că îți iubești poporul dacă disprețuiești așezămintele în care sufletul lui sʼa cristalizat prin veacuri și milenii. Cel dintâi dintre aceste așezăminte e Biserica. Înaintea oricărei alte instituții, ea a lămurit din haosul începturilor sufletul acestui popor. Până să fie solidaritate națională sau solidaritate socială, conștiința românească a fost solidaritate creștină, născută din credința, din dragostea și din nădejdea ortodoxiei…”

„Criza contemporană e multiplă și grea ca niciodată. Asistăm – dar nu suntem simpli asistenți – ci participăm cu nervii plesnind de încordare la toate falimentele. Ele sunt în jurul nostru și sunt în noi; ne copleșesc rostogolindu-se în prăbușiri de catastrofă. Un sentiment penibil, de final, ne apasă și ne contrariază opacitatea perspectivelor. E ca un vis când te cufunzi în mlaștina gelatinoasă și nu-i nicio creangă deasupra să-ți agăți de ea deznădejdea ori spaima. E criză spirituală? E criză politică? E criză economică? E fiecare în parte și toate deodată. Oamenii de elită, setoși de unitatea superioară a spiritului, o caută cu ardoare în sistemele filosofice și n-o mai găsesc. E drept că lumea de azi e plină de filosofi; dar nicio gândire nu se ridică imperială și dominatoare să pună ordine și unitate în confuzia și în diversitatea dezolantă a sistemelor. Ele se contrazic și se reduc cel mai adesea la o ciocnire de cuvinte goale și sterpe de sens. Ai zice că filosofii se joacă de-a ouăle roșii cu sistemele lor. Iar în ansamblu, filosofiile timpului nostru, izbite în contradicții, au aspectul unor dezastre de cale ferată, în urma cărora rămân pe liniile moarte osaturile vagoanelor sfărâmate unele de altele… Înlăuntrul fiecărei țări – și în special la noi – partidele se sfâșie între ele și se discreditează reciproc; la rândul său, fiecare partid se fărămițează în lupte intestine și se macină în bănuieli și grupulețe. Procesul de descompunere se prelungește între inși, transformând relațiile în dușmănii de moarte… Bizuindu-se pe singurele sale puteri, omul modern s-a crezut un stăpân și n-a ajuns decât un salahor covârșit de propriile-i isprăvi ca „ucenicul vrăjitor” al lui Goethe, care știa formula dezlănțuirii elementelor, dar uitase pe aceea a domolirii lor… Reîntoarcerea la sensul divin al vieții e singura putință a eliberării din infernul contemporan. Și acest secret nimeni altul nu-l deține decât Cel care a biruit moartea și infernul înviind din mormânt.”

„Irod nʼa murit. Irod trăiește. El sʼa multiplicat prin veac în măsura în care creștinismul a cucerit marginile pământului. Irod înseamnă tăgada violentă a lui Iisus Hristos… În timpurile moderne, el a fost mai puțin împărat și mai mult filosof…”

Academicianul Nichifor CRAINIC (1889-1972)
 

Specificaţii

  • Editor: Floare Alba de Colt
  • ISBN: 9786069038109
  • An aparitie: 11 Noiembrie 2020
  • Numar pagini: 160
  • Tip carte: Broşată
  • Limba: Română
  • Dimensiuni: 13 x 20 cm

Recenzii ale clientilor

Evaluat la 0 din 5 pe baza a 0 recenzii ale clientilor
Distribuirea evaluarilor
5 stele
0
4 stele
0
3 stele
0
2 stele
0
1 stele
0
Scrie o recenzie